Faptul de a înţelege ce s-a petrecut cu noi în comunism, cât și ceea ce s-a petrecut la Revoluţie, în perioada imediat următoare și în prelungirea acesteia sunt de o importanță capitală. Pentru a putea evolua în această înţelegere, avem nevoie de cunoaşterea adevărului, care a fost în bună măsură mistificat și chiar ascuns din primele clipe ale Revoluţiei, cât și de denunțarea unei conduite imorale revoltătoare, care și-a făcut apariţia nemijlocit pe scena evenimentelor din decembrie.
În anul 1989, când a izbutit Revoluția română, țara era în situaţia unui spaghetti western. La fel ca în filmele lui Sergio Leone, în fruntea clicii se afla un cuplu bandit, care avea ca subordonați o camarilă, cu ajutorul căreia controla o populaţie speriată, înfometată și deșirată în demnitatea ei ființială. Excepțiile de la această regulă erau foarte puţine. În România, protestele împotriva sistemului au fost destul de puţine, și asta nu din cauza slăbiciunii românilor, ci din motivul intensității tiranice cu care a fost instituit statal imperiul fricii. Din cauza împietririi în această stare de fapt, răsturnarea diabolicului sistem a fost aproape un miracol. Doar România a trebuit să plătească cu vieţi omeneşti ieşirea din sistemul țărilor controlate dictatorial în dezolantul lagăr sovietic. Acest aspect particular nu trebuie uitat. Mulţi comentatori au explicat fenomenul prin faptul că la noi tirania a avut o intensitate specifică, cu o dictatură mai accentuată față de celelalte colonii ale sovieticilor.
Însă așa cum un virus ajunge să cuprindă și să destrame un întreg organism, se întâmplă ca o sursă de lumină să cuprindă întreg întunericul și să aducă conturul lucrurilor în fața celor care încep să vadă. Fenomenul înţelegerii unei lumi noi, luminate, este însă mai complex și nu se petrece în chip natural, aşa cum pătrunde boala în organism, sau cum soarele se iveşte la orizont, mijlocind vederea ambientală. Este nevoie de un drum al eliberării de întregul șir de prejudecați, de inerții, de obișnuințe, devenite o a doua natură, pentru ca omul să se ştie pe sine ca fiind beneficiarul depăşirii acestora, să fie liber. Este nevoie de un catharsis, pe care fiecare dintre noi, în lunile decembrie-ianuarie ale fiecărui an, ar trebui să-l efectuăm printr-o profundă aducere aminte a ceea ce am trăit în comunism, și printr-o recunoştinţă față de cei care s-au sacrificat pentru noi, pentru o lume mai bună. Așadar, România a plătit cu sânge eliberarea din chingile ceaușiste, fiind țara care a dat victime umane, căci foarte mulți tineri s-au jertfit pentru ca noi să trăim într-o lume liberă, neatârnați de mașinăria statală.
Omul este cu siguranţă înlănțuit în obiceiurile sale zilnice, trăieşte în mijlocul vieţii cotidiene, de cele mai multe ori în afara destinului sau ontologic, spre a evoca doar în treacăt ceea ce un filozof numea îndepărtarea de ființă. Fără o anumită transcendere a raportului imediat cu tot ce îl înconjoară, omul nu există în chip autentic în lume. Nu este locul să dezvoltăm aici cum poate omul să-și găsească calea către propria lui esenţă. Reținem doar faptul că omul are menirea de a-și lămuri sieși ce este transcendența și ce raport trebuie să aibă față de aceasta, ceea ce i-ar conferi o mai bună viețuire în spaţiul istoric. A locui în pace pe pământ ține de acest raport intim cu ceea ce este „sacru” pe care politicienii puterii l-au pierdut și asupra căruia ar trebui să mediteze mai mult.
Totuși, limitările mai sus menţionate ajută la o ameliorare a noastră, a umanismului în general, atunci când sunt conștientizate ca fiind treceri spre o mai bună consolidare a unor caractere trainice. Nu ne referim aici la atingerea unei deplinătăți morale încheiate, absolute, ci vrem doar să atragem atenţia asupra posibilităţii înţelegerii erorilor, ceea ce asigură drumul spre o înţelegere aprofundată.
În 1989, majoritatea populaţiei române nu cunoștea faptul ca libertatea îi aparţine, deoarece ea era distribuită cu porția de către stăpânitori. Tot ceea ce ni se cerea să facem era să ascultăm în chip „religios” de către forțe laice, pe care trebuia să le percepem ca fiind divine. În acest sens, comunismul, dincolo de caracterul unui western, mai era și o religie întoarsă cu capul în jos, în care toate atributele divine, cât și raportul față de divinitate, au fost trecute în mâna unor laici, în cazul particular al României în mâna unui cuplu ignar, sinistru.
Însă România nu a putut continua pe drumul democraţiei, spre a folosi un cuvânt necunoscut populaţiei în acele timpuri, tocmai datorită faptului că s-a trecut întreaga vină – și cu o impertinentă deresponsabilizare – asupra acestui singur cuplu. Acel duet a fost într-adevăr odios și, desigur, necesar să fie pus acolo unde îi era locul, dar nu și suficient pentru restaurarea unei țări care participase la osanalele aduse acestora.
În 1989, România avea un număr de 4 milioane de membri de partid. Chiar și factorii de decizie au început să considere de nedorit creşterea numărului acestora, deoarece se vedea limpede că dorinţa de a intra în acea unică organizaţie era mânată doar de oportunism. Nimeni nu credea în minciunile din ziarele regimului, care contrastau sfidător cu realitatea. Și cu toate acestea existau încă cereri de a intra în acestă formă de stricăciune social-politică.
În România acelor ani nu puteai avea nicio opinie contrară dogmei comuniste, deoarece erai considerat un reacționar, sabotor și riscai să dispari la propriu. Nu aveai nicio independență în raport cu sistemul și mecanismul controlului asupra fiinţei tale individuale era dus până la cele mai intime relaţii ale cuplului. Scenele vieţii intime și natalitatea erau controlate. Partidul și conducătorul său pătrunseseră în resorturile intime ale fiinţei tale încât nu mai puteai să-ți conservi nici cea mai mică urmă a identităţii. Nu este nicio exagerare în acestă afirmaţie. În fața ta stătea blocul brut al unei forțe căreia trebuia să i te supui, fiindcă „dacă nu înțelegeai, îţi explica ea, dacă nu puteai, te ajuta ea, iar dacă nu voiai, te forţa ea”, cum se spunea în acele vremuri. Spre porția de „fericire” erai condus cu forța și crâmpeie din ea ți se administrau așijderea.
Faptul de a înţelege ce s-a petrecut cu noi în comunism, cât și ceea ce s-a petrecut la Revoluţie, în perioada imediat următoare și în prelungirea acesteia sunt de o importanță capitală. Pentru a putea evolua în această înţelegere, avem nevoie de cunoaşterea adevărului, care a fost în bună măsură mistificat și chiar ascuns din primele clipe ale Revoluţiei, cât și de denunțarea unei conduite imorale revoltătoare, care și-a făcut apariţia nemijlocit pe scena evenimentelor din decembrie.
Sunt unii, inconştienţi, care afirmă că evenimentele sunt prea îndepărtate și nu mai au importanță pentru vremurile actuale în care trăim. Ce rost mai are să dezgropam morţii după atâta amar de vreme? Este o perorație dacă nu intenționată, atunci inconștientă, pe care o auzi uneori în jurul tău. Se uită, voit sau iresponsabil, faptul că morţii sunt aceia care ne-au dat nouă, celor care am scăpat cu viaţă, cât și celor care n-au ieșit în stradă, libertatea pe care nu suntem capabili s-o preluăm și s-o purtăm, aşa cum s-ar cuveni, cu imensă recunoştinţă, cu esenţială responsabilitate.
Ce vreau să subliniez este că mai ales evenimentele mistificate și cu prisosință cele ascunse care au dăunat bunului mers al lucrurilor, continuă să oprească purificarea unei țări și ajungerea într-un punct începând de la care lucrurile să fie refăcute, restaurate, pe un fundament nou.
Prea multe enigme au rămas ocultate, neelucidate, prea multă manipulare din primele clipe, prea mulţi terorişti necunoscuţi, prea mulţi trăgători în populaţie nepedepsiți, prea mulţi tovarăşi cârmuitori și beneficiari ai dictaturii reciclați peste noapte, prea repede apariţia mineriadelor dubioase, violente, fără consecinţe juste, prea largă participarea la noile alegeri ale înalților demnitari din fosta fermă a animalelor, prea repede o orientare înspre un nou comunism, cel cu față umană.
Întrebarea cea mai grea rămâne aceasta: Era totuşi posibil și altfel?
Când a izbucnit revolta populară de la Timișoara – care s-a transformat într-o revoluţie deoarece s-a structurat și organizat tot mai bine și a avut un program de reforme și o Proclamație corectă, pe care noii conducătorii de la Bucureşti nu au acceptat-o decât parţial – se apropiau sărbătorile și oamenii întregii țării, deşi nemulţumiţi, picoteau tăcuți. Desigur, cu toţii voiau altceva, o schimbare pe care o așteptau de fiecare dată când se trecea în noul an și le vorbea „conducătorul iubit”. Numai că acesta nu le spunea altceva decât că au muncit bine, dar se putea și mai bine, și că trebuie să mai pună o haină pe ei, deoarece astfel se pot feri de frigul din case. De ani de zile, discursul era de o platitudine insuportabilă.
În după amiaza zilei de vineri, 15 decembrie, am mers în vizită, împreună cu soţia, la buna sa prietenă, doamna M., care lucrase ca secretară la universitate și locuia într-un apartament situat pe acelasi coridor cu pastorul Laszlo Tokes. Am fost surprinşi să vedem oameni adunați, nu foarte mulţi, câteva zeci, în fața geamului unde locuia acesta. Deşi în anumite zile ascultam Europa Liberă, în acele momente nu ascultasem radioul cu pricina și nu știam motivul prezenței oamenilor acolo. Am aflat despre o anumită decizie a autorităților de mutare a pastorului la Oradea, de la doamna M. Îmi aduc aminte că primul cuvânt care mi-a venit în cap a fost: Securitatea! Aceasta monstruoasă stafie protectoare a regimului plana ca o sperietoare criptografică asupra oricărui semn de împotrivire sau idiosincrazie față de autocrația statala. Ce se întâmpla cu eficacitatea drăceasca a acesteia? Probabil că regimul politic, deja dizgrațiat, ruinat de propriile-i abuzuri încerca să-și salveze decesul. Aceasta a fost și tactica de mai târziu a dictatorului, din cuvântarea de la balconul puterii în 22 decembrie, când a avut insolența să le promită românilor, în ultimul ceas, după o lungă umilință, o sută de lei în plus la salariu. Ceauşescu voia să-i smintească încă o dată pe români cu suta de lei promisă ca beneficiu. El i-a tratat întotdeauna pe români, împreună cu întreaga sa camarilă de putere, ca pe o marfă pe care o mituia după cum le venea lor profitoare târguiala. Această manevră ispititoare este valabilă chiar și astăzi și face parte din capcana oricărui regim perfid, ce nu are ca obiectiv bunăstarea reală a oamenilor.
Astfel, după episodul încercării de mutare disciplinară a pastorului Tokes, în noaptea de 16 spre 17 decembrie, grupuri organizate a căror viteza de acţiune a fost remarcabilă, au spart magazine pe o porțiune substanţială din aria centrală a oraşului și pe arterele laterale. Sâmbătă, 16 decembrie, pe la ora la ora 18:00, când am plecat în vizită la un prieten, magazinele erau intacte, dar la 12:30 noaptea, când m-am întors din zona Gării de Nord spre casă, pe bulevardele înspre Piața Josefin unde locuiam, toate vitrinele magazinelor erau sparte. În acele momente din noapte, niciun obiect, chiar și din cele puţine cum ar fi conservele de pește cu care ne hrăneau comuniștii, nu erau mișcate din loc. Spargerile au fost pur protestatare, îndreptate împotriva regimului. Mai târziu în noapte nu ştiu ce s-a mai întâmplat, deoarece m-am sculat pe la ora 9:00 și când am plecat din nou în oraş, am văzut cordoane de milițieni, cum se numeau atunci, care erau postați cu scuturi de-a lungul întregului lanţ de magazine sparte pe bulevardele oraşului. Cine au fost cei care au spart magazinele în acea noapte rămâne până astăzi un aspect neelucidat.
Pe la ora 13:00, a trebuit să plecăm la țară unde locuiau părinții mei, la 30 de km de Timișoara. În aceeaşi zi, duminică 17 decembrie, ne-am întors în oraş cu trenul de seară. Am auzit în gară megafoanele instalate care ne spuneau să ne îndreptăm obligatoriu către casele noastre, deoarece în oraş sunt bande de huligani periculoși care atacă instituţiile statului. Începând cu ziua de luni, când după-amiază a venit primul ministru Dăscălescu la Comitetul județean de partid, am fost prezent în stradă, în permanență, la revolta timișorenilor față de starea insuportabilă în care ne adusese regimul. Nu aș dori sa descriu aici toată perioada cumplită până la fuga cuplului despotic în 22 decembrie. După lupte în care au căzut eroi, în care iniţial armata a tras în oameni neînarmați, s-au format două grupuri de revendicatori: unul la comitetul de partid și celălalt în clădirea operei, a teatrului. Am trăit cele mai înfricoşătoare, dar și cele mai înălțătoare momente din viaţa noastră. Aș dori să precizez că în timpul nopţii, în locul în care am manifestat în fața operei, de unde ne vorbeau Lorin Fortuna și cei câţiva care pătrunseseră în clădire, nu am fost mai mult de câteva sute de persoane până la fuga dictatorilor. Cei care se aflau în balconul operei ne rugau să nu-i lăsăm singuri peste noapte, să găsim o soluţie să fim înlocuiţi spre a asigura apărarea lor și a avea o continuitate în ceea ce începusem.
Desigur că în timpul zilei, treptat, au început sa iasă lucrători din diverse întreprinderi, dar noaptea, când după ora 3 mergeam la culcare, rămâneau foarte puțini în centrul oraşului. Dimineaţa, numărul se mărea, dar niciodată mai mult de câteva sute de oameni între opera și catedrală. După fuga tiranilor cu elicopterul, numărul a devenit uriaș, zeci de mii, astfel încât nu mai exista loc în spaţiul imens dintre catedrală și operă. Însă chiar și acest număr era destul de mic față de populaţia Timișoarei. Desigur că au ieșit oameni în toate marile orașe ale țării, dar o foarte mare parte din populaţie s-a trezit în libertate după Anul Nou și nu ştia ce să facă cu ea, aşa cum mulţi dintre noi nu ştim nici astăzi. Singurii care ştiau erau cei din nomenclatura comunistă, garnitura a doua cum se spunea, cei care făcuseră parte din conducerea fostului sistem, pe care voiau sa-l cosmetizeze. Și în realitate, cu cine se putea reface România, când majoritatea au primit libertatea cadou, iar cei care ştiau cum funcţionează un stat de drept erau cei care făceau parte din vechile structuri de putere? Toate acestea în România care experimenta un stat de drept cu separarea puterilor între ele (legislativă, executivă și judecătorească), cât și cu noua constituție creată în mare parte de neo-comuniști.
Sentimentul de confiscare a Revoluţiei de la Timișoara de către comuniștii din noua conducere de la Bucureşti a apărut datorită neaplicării în bună măsură a Proclamației de la Timișoara care stipula, printre altele, interzicerea în noile funcţii de conducere a vechii nomenclaturi. Cei care veniseră din străinătate și aveau experienţa democrațiilor occidentale, cât și cei care făcuseră închisoare politică ar fi fost folositori pentru tranziţie, dar au fost blocați de manipulările uşor de întreprins de către vechii comuniști.
În timpul regimului comunist, cota de participare a maselor largi la treburile cetății era insignifiantă. Acum, chiar dacă li se dădea voie, oamenii nu ştiau cum să participe. Experienţa lor democratică era nulă. În plus, schimbarea implică un risc și mulţi s-au simţit confortabili în postura de dirijați, aşa cum fuseseră obişnuiţi. Democraţia implică competență și competiţie, ceea ce contravine unei atitudini comode cu care masele se obișnuiseră. Săraci, supuşi și lipsiți de libertate, egali în toate acestea, oamenii se simțeau bine în mânăstirea comunismului.
În zilele dezorganizate ale acelei epoci de fragedă democraţie, mânate de entuziasmul înflăcărat al oamenilor, viaţa cetății trebuia trecută într-o formă nou structurată, organizată. Cei ce voiau asta cât mai repede erau comuniștii emanați de Revoluţie cum se auto-intitulaseră. Postați în fruntea maselor dezorientate, ei promiteau trecerea unei societăţi supuse, tiranizate, spre una democratică. Modelelor occidentale experimentate li se prefera de către comuniștii reformați modelul democratic românesc original. Au existat și tabere care voiau să înlăture cât mai mult sau chiar în chip radical forme ale moştenirii de tristă amintire. Dar ele nu au avut suportul populaţiei. Cei care au preluat puterea în direcţia democraţiei originale au preluat și vechile structuri ale securității, miliției și armatei pe care le-au reformat cum au crezut de cuviință. Majoritatea celor aflaţi în condu-cerea vechiului sistem s-au împroprietărit din avuția statului. Au devenit patroni, dar au desfiinţat o mare parte din aceste întreprinderi, chiar și dintre cele care aveau un oarecare succes la export. În mediul rural, dezastrul a fost cumplit: țăranii au fost împroprietăriți și lăsaţi fără unelte de muncă, deoarece tractoarele și toate mașinile agricole au fost casate. Deşi țara se găsea într-o poziţie privilegiată în privinţa achitării complete a datoriei externe, cu preţul unui efort uriaș al populaţiei, noii conducători nu au achiziționat niciun fel de tehnologie modernă pentru ca munca să se efectueze în condiţiile concurențiale inerente modernizării.
Au trecut 33 de ani de când românii au ales să-i conducă comuniștii cu față umană. Între timp, s-au format destule partide de altă orientare care s-au succedat la putere. Țara a reuşit totuşi să devină un tip de democraţie multipartinică, în fruntea căreia se află un preşedinte ales în mod democratic.
Să încercăm un bilanț pe cât se poate de obiectiv al stadiului la care am ajuns, fără excese critice și fără elogii excesive.
Problema este că România nu a reuşit să revigoreze sistemele agricol, industrial și economic în aşa măsură încât să poată performa în concurența unei economii de piață, ivite odată cu deschiderea tarii către interacțiunea mondializată a planetei. Românii sunt în situaţia de a îndura încă, după atâția ani, o infrastructură de transporturi demodată, cu un sistem birocratic apăsător, cu un mediu înconjurător deosebit, dar cu tăieri de păduri absolut abuzive, cu un sistem medical și şcolar de calitate medie, dar inferioare Uniunii Europene. Corupţia și criminalitatea, împotriva cărora se luptă prin intermediul unor instituţii abilitate, ating o mare parte din numărul cetăţenilor. Rezervele energetice de toate tipurile de care dispune România sunt în continuare considerabile, începând cu cele ale solului și ale subsolului, cu hrana potenţială, dar totuşi țara nu reușește să acopere nevoile populaţiei, fiind nevoită să recurgă la importuri. Mediul rural rămâne din păcate în mare discordanță față de cel urban, creând imaginea unei duble Românii. În aceste condiţii, clasa de mijloc, indispensabilă bunul mers al societăţii, este aproape inexistentă. Aspectul edilitar are o înfăţişare pestriță, în pofida progreselor în restaurarea multor clădiri și a înfrumusețării de care se bucură punctele centrale ale orașelor.
În ciuda tuturor acestor inconveniente, România se bucură de un sistem democratic net superior lipsei de libertate din socialismul de împrumut, implantat forțat după cel de-al Doilea Război Mondial. Dezbaterile politice, sociale, economice se desfăşoară liber, românii pot avea o poziţie critică față de oricine și orice, chiar dacă aceasta nu este întotdeauna constructivă și nu aduce soluții concrete la provocările în curs. O bună parte din tineretul României studiază și călătoreşte în străinătate, libertatea de circulaţie fiind un factor substanţial de experienţă acumulată, ce poate fi valorificată în interiorul țării. Atmosfera generală este cu mult superioară celei de odinioară, când populaţia îndura foamea, frigul și frica, cele trei tare îngrozitoare ale „paradisului” comunist. Metoda cenzurii ca măsură de interzicere și control statal al populaţiei și al creaţiei a fost desfiinţată, permiţând apariţia unei societăţi multicolore și mult mai vivace.
România are tradiţii și o cultură excepţionale ce îmbogățesc Uniunea Europeană. Romanii au calitatea unui popor deschis, primitor, al cărui turism trebuie ridicat la înălţimea caracterului lor amfitrionic și spiritual. Țara noastră beneficiază de integrarea în UE și face parte din structurile de apărare euro-atlantice (NATO), bucurându-se de coparticiparea la marea familie a naţiunilor civilizate occidentale.
Ceea ce are propriu un popor este conştiinţa patriotismului său și aceasta este frumuseţea identităţii sale, pe care trebuie să o cultive în chip autentic, respectând identitatea celorlalte naţiuni. Popoarele trebuie să conviețuiască prin respect reciproc, iar construirea unei lumi mai bune implică aportul specificității naţionale a tuturor țărilor participante, fără deviații de tip șovin, izolaționist sau extrem naționalist.
De o anumită vrajă a apartenenței la neam și limbă ne lăsăm cu toţii invadați atunci când suntem purtați de nostalgia originilor. E un fel de a fi prin care cuvintele, datinile, cântecele, credinţele te ajung din urmă ca umbra unor mituri. Toate acestea se înscriu în poarta ta de cer, care coboară peste fiinţa neamului tău, de fiecare dată când se evocă istoria sa în gândurile și inimile celor ce s-au ivit din el.