La 30 de ani de la Revoluția română, se impune o radiografie cât mai obiectivă a formei de guvernare actuale spre a trasa perspective optimale.
În acest articol, voi prezenta câteva principii ale responsabilității politice, ghidându-mă după Enciclopedia Filozofica Universala publicată sub direcția lui André Jacob, după care voi adăuga câteva observații personale cu privire la un dialog deschis, la obligații pentru partidele politice și la responsabilitatea acestora față de investitura care le-a fost acordată.
Responsabilitatea actorilor politici
Așa cum a evoluat de-a lungul istoriei, responsabilitatea actuală implică trei funcții fundamentale: prima este cea a capacității fiecărui individ (politician) de a face proba unei aptitudini de discernământ pentru a fi capabil de a răspunde pentru actele sale. Cea de-a doua se referă la o stare de lucruri cauzată, anume de a fi responsabil pentru starea în care a fost adusă de pildă o populație prin măsurile politice aplicate. Cea de-a treia se referă la obligația de-a răspunde în mod clar de consecințele antrenate de o politică specifică.
Principiul responsabilității poate fi aplicat comportamentului unui individ ca persoană morală și poate merge până la a fi sancționat potrivit sistemului juridic în vigoare, în măsura în care, de pildă, un politician acceptă normele acestui sistem, dar nu le respectă sau chiar le refuză.
Asistăm astăzi, așa cum s-a observat, la un proces de umanizare a responsabilității, în sensul că doar ființa umană poate fi ținută responsabilă de acțiunile sale. În trecut, responsabilitatea a putut merge până la a pedepsi animale pentru ceea ce era considerat „vinovăție” (ex: sacrificiile). Desigur, s-a făcut un progres atunci când s-a trecut de la încriminarea colectivă reprezentată prin clan, trib, sau alte forme ce deresponsabilizau individul, la forma actuală de individualizare a responsabilității. În principiu și în fapt, nu încriminăm o populație, ci indivizii care se fac responsabili de actele comise în interiorul acesteia. Politicienii, fiind desemnați de către votanți să-i reprezinte, sunt responsabili fiecare în parte pentru actele lor.
În epoca modernă, faptul de-a fi responsabil a devenit cu timpul un proces de interiorizare prin care orice individ e conștient de acțiunile sale în fața forului său interior, astfel încât acesta să poată decide în situații antagoniste, dilematice sau complementare. În acest sens, fiecare individ este responsabil din punct de vedere moral (și nu numai juridic) prin libertatea de care dispune potrivit conștiinței sale și nu potrivit unor factori exteriori acesteia, chiar dacă acești factori sunt de natură autoritară. În urma unui lung proces de conștientizare în care religia creștină a jucat un rol considerabil, s-a ajuns la ideea că orice act imputabil rezidă doar în libera voință a unui subiect.
În privința caracterului modern, civilizator al responsabilității a trebuit să treacă un timp îndelungat până s-a introdus în Codul Civil nevoia de a repara în mod concret un anumit prejudiciu cauzat unei persoane sau unei colectivități. Apariția mai clară a noțiunii de responsabilitate la sfârșitul secolului al XVIII-lea coincide cu interesul juriștilor de a găsi o regulă de indemnizare a prejudiciului suferit de către o persoană sau o colectivitate. S-a inclus astfel în Codul Civil regula de despăgubire pentru dauna pricinuită. Condamnarea penală prin închisoare a unei persoane nu este suficientă atunci când s-a făcut dovada unei ilegale dobândiri a unei averi prin mijloace speculante, incorecte, ocolind sau încălcând legislația în vigoare. Persoana în cauză trebuie să restituie prejudiciul bănesc cauzat societății căreia îi aparține. Mai mult, pe lângă confiscarea averii ilegal dobândite, condamnarea poate merge până la a amenda cu o anumită sumă persoana în cauză. Oricum, apariția Codului Civil a marcat o schimbare istorică: de-acum înainte, responsabilitatea tuturor garantează dreptul fiecăruia.
Așa cum știm, responsabilitatea juridică include latura civilă și cea penală. Responsabilitatea civilă include obligația fiecăruia de-a repara paguba plătind o indemnizație celui care a suferit acea pagubă, aceasta chiar în situația în care actul a fost involuntar. Responsabilitatea penală se referă la situația în care cineva trebuie să fie judecat potrivit unei infracțiuni criminale pe care a comis-o sau a unor delicte care sunt examinate potrivit infracțiunilor înscrise în codul penal.
Desigur, responsabilitatea legală nu reprezintă decât un sistem obiectiv de care ne putem teme sau îl putem percepe ca pe un mijloc care menține ordinea. Întrebarea care se pune este dacă ideea unei responsabilități pur morale ar putea avea loc într-o societate în care n-ar exista nicio responsabilitate juridică!
Prin urmare, responsabilitatea morală nu este declanșată de vreo instituție juridică situată în afara forului subiectiv al fiecăruia. Kant acorda un rol major acestui for subiectiv prin care fiecare dintre noi este responsabil în fata judecății sale (der innere Richter), ca instanță supremă a moralității. Mai mult decât atât, el susține o anumită autonomie a conștiinței morale față de conștiința epistemologică, deoarece conștiința morală se poate ghida după imperativul categoric. Totuși, experiența practică ne arată că indivizi puși în situații dilematice se pot comporta diferit, potrivit percepției pe care o au în privința obligativității sau lejerității actelor lor. Motive și judecăți personale pot interveni în decizia mai mult sau mai puțin clară a celui care reacționează în situații de o complexitate sporită.
În opinia mea, o persoană care îndeplinește o funcție politică nu se rezumă la condiția responsabilă restrânsă a unui individ adult, răspunzător ca orice cetățean de actele sale, ci în mod particular trebuie să se justifice în fața cetățenilor care l-au investit, prin rezultatele pe care le obține cu privire la situația în care a adus țara. Societatea este în măsură să amendeze nu doar prejudiciile morale sau penale pe care un politician le cauzează, dar și felul în care politicienii orientează și îmbunătățesc sau nu situația generală a țării. De pildă, acțiunile politice și guvernele pot fi trase la răspundere în situația în care o economie este subminată sau stagnează, în condițiile în care cei care conduc nu sunt capabili să amelioreze condițiile de viață ale societății. Testul pe care fiecare politician trebuie să-l treacă în fața electoratului este cel al unei politici dotate de-o viziune coerentă și de un proiect de societate viabil pe termen mediu și lung.
În România, după o lungă perioadă de exercițiu democratic, lipsa unei clase de mijloc substanțiale, vitale pentru bunul mers al societății, este o probă că factorii responsabili nu și-au făcut datoria. Pentru a completa portretul actual, să adăugăm alte câteva aspecte: o economie deficitară, o industrie și o agricultură necompetitive, un învățământ lipsit de coerență, un sistem de spitale precar, un mediu ecologic neprotejat sau o infrastructură turistică putin dezvoltată; toate acestea sunt domenii față de care factorii de conducere trebuie să răspundă necondiționat.
O democrație este cu atât mai avansată cu cât marea masă este în măsură să participe activ și responsabil, prin critici constructive adresate celor care trebuie să dea socoteală de investitura care le-a fost acordată. Este esențial ca populaţia să fie coparticipativă și să i se acorde un respect căruia orice autoritate politică trebuie să i se supună. Autoritatea politică se „supune” populaţiei pentru că orice acțiune pe care o pune în practică este în și pentru interesul acesteia; mai mult, recunoașterea acestui rol legitim obligă actorii politici să facă proba unei îmbunătățiri a vieții sociale, economice, politice. Fără consimțământul populaţiei în privința evoluției pentru o viată mai bună, autoritatea politică rămâne lipsită de calitatea unei valori etice și pragmatice.
În concluzie, voi adăuga câteva sugestii concrete cu privire la responsabilitatea politică și la aplicarea acesteia în societate.
- Trebuie determinată cu o cât mai mare precizie sfera de imputabilitate și determinate greșelile care să antreneze demisia din funcție a unei persoane;
- Trebuie respectat principiul voinței majorității, chiar dacă aceasta n-a putut să se exprime în cadrul unei proceduri formale de punere în faptă a responsabilității juridice;
- Independent de voința majorității, în situaţia în care greșeala poate fi dovedită obiectiv, aceasta trebuie să atragă după sine o consecinţă; în caz extrem, demisionarea se impune, dacă justificarea greșelii nu se poate susține obiectiv;
- Recunoașterea unei greșeli politice și acțiunile eficiente cu scopul reparării ei pot fi argumente solide pentru păstrarea în funcţie a unui actor politic; poziția contrară, de negare și camuflare a adevărului sau obstinația de-a se disculpa cu orice preț nu trebuie tolerate.
- Distorsiunea generată de vecinătatea competențelor tehnice și politice nu trebuie să-i disculpe pe actorii politici de impactul actelor lor asupra societății civile.
- Pentru a evita orice tip de abuz și a ameliora calitatea responsabilității politice, revocările din funcţiile politice trebuie să facă parte din prevederile constituționale într-o manieră absolut clară.
Dialogul
În România actuală, dezbaterile politice sunt îndreptate prea mult înspre atacuri ale politicienilor între ei, când de fapt dezbaterea ar trebui purtată asupra reformelor, proiectelor și soluțiilor concrete cu privire la ameliorarea educației, învățământului, serviciilor, oportunității locurilor de muncă, ameliorarea mediului, infrastructurii rutiere și edilitare, tot ce ține de prosperitatea populaţiei. Dialogul asupra tuturor acestor probleme și a multor altora cu care se confruntă civilizația actuală trebuie să fie controlat de o manieră onestă și deschisă, să fie implicate în acest schimb de opinii nu doar agenții politici și guvernamentali ci mai cu seamă societatea civilă, întreprinderile de stat cât și cele private, experții în domeniile vitale, sindicatele și nu în ultimul rând marele public. În principiu, o mai largă consultare și participare a cetățeniilor trebuie încurajată pe toate căile. Se pot organiza concursuri care să atragă participarea unei mase cât mai largi de cetățeni care să vină cu propuneri și proiecte originale, practice, aplicabile provocărilor unei Europe unite.
Una dintre condiţiile de bază după care se poate conduce un dialog este renunțarea la orice formă de agresivitate. Din acest punct de vedere, dialogurile politicienilor noștri nu sunt întotdeauna colocviale și mai ales nu aduc o sinteză sporita. Dialogul autentic mai are în vedere ascultarea cu atenție a părții opuse și recunoașterea unei anumite complementarități în acea aparentă opoziție. Dialogurile platoniciene sunt un exemplu stimulant pentru arta unei conversați în care se caută un acord asupra unei noțiuni, idei, sau organizarea mai amplă a unui stat.
Există mai multe tipuri de argumentări deformate a unor opinii, după cum există mai multe tipuri de sofisme. Dintre mulțimea argumentelor false, argumentul ad hominem, prea des utilizat în politica românească, este de evitat, deoarece se știe că nu are legătură logică cu ideea sau subiectul puse în discuție. Nu este întotdeauna evident felul în care se poate strecura într-o manieră subtilă o tendință sofistică. Spre exemplu, cifrele de creștere economică sau de orice natură statistică, prezentate de un guvern la putere, nu au o relevanță corectă fără o raportare la ceea ce se realizează, de pildă, în celelalte țări din Uniunea Europeană. Nu avem niciun motiv de mulțumire dacă obținem un document necesar în două zile în loc de-o săptămână, din moment ce acelasi document se obţine în 20 de minute în țările avansate din Uniune. Prezentarea unor îmbunătățiri parțiale, fără să ni se prezinte contrastele izbitoare în care ne aflăm, nu reprezintă decât niște sofisme ușor detectabile. Nu voi insista aici asupra tuturor sofismelor prezente într-un dialog. Ele au toate forma unei aparențe, dar o anumită vigilență logică le poate detecta falsitatea.
În general, un dialog constructiv poate fi sesizat după felul în care părțile aflate în dezacord tind să elimine elementul conflictual, încercând să aducă argumente într-o manieră cât mai cordială, civilizată. Dialogul trebuie să vizeze argumentele și soluțiile asupra unei teme sau probleme, nicidecum persoanele care sunt în joc. Dialogul autentic conduce întotdeauna înspre o evoluție a lucrurilor încât sensul său este eliberator și ajunge să ne edifice într-un grad sporit de adevăr, libertate, moralitate.
Astăzi, dialogul nu mai este la rangul pe care voia să i-l confere Socrate, în sensul că nu reprezintă totalitatea absolută a filozofiei. Însăși dialectica hegeliană a fost criticată ca fiind un joc al idealismului neîmplinit. Dar dacă citim cu atenție scrierile lui Hegel, observăm că el atrage atenția asupra viabilității ideii doar în concret. Pornind de la logica aparenței la Kant și trecând prin toată filozofia clasică germană, Ideea hegeliană conduce la dialogul mișcării imanente a ființei care ajunge să se explice pe sine în totalitatea necontradictorie a momentelor sale antagoniste. De o importanță majoră aici este faptul că ideile nu rămân suspendate și realitatea/ființa nu rămân ocultate în sine.
În urma unor remarci făcute de către Habermas, critica ideologiilor poate fi productivă dacă dialogul se bazează pe o formă fără constrângeri, ca principiu regulator ce poate orienta interpretările și punerea acestora în practică. Elementul de bază al acestei orientări are ca scop posibilitatea găsirii unor elemente comune, care să lege modernitatea de fundamentele sale trecute. Astfel, politica dialogului este o artă a non agresivității și a spaţiului privilegiat al intersubiectivității, făcând dreptate ambilor termeni puși în joc. Dialogul câştiga astfel o valoare morală și rămâne deschis. Fundamentul de bază al unei comunicări necontorsionate este văzut de către Habermas prin normele interacțiunii celor care intră în dialog. Înţelegerea, cel mai important factor de continuare a dialogului, se produce atunci când „între membrii unei comunități se realizează un acord în privința justeței unei exprimări relative la un fundament normativ recunoscut în comun”. (J. Habermas, Washeist Universalpragmatik?, Frankfurt am Main, 1975).
Obligațiile
N-aș merge atât de departe cu obligațiile, pentru o anumită categorie de politicieni, încât să le sugerez să spele ei spitalele insalubre existente într-un anumit sistem pe care îl conduc. Ar avea totuşi obligația minimă de a pleca capul în jos și a ieși din conducere atunci când nu-și țin promisiunile dintr-o campanie electorală.
Noțiunea de obligaţie îşi găsește expresia inițială în sistemul de drept românesc și se traduce prin formule de relații stabilite între un debitor (în cazul de față poporul care investeşte) și un creditor (respectiv politicianul care promite) să presteze o muncă de îmbunătățire a societății, sub posibilitatea unei sancțiuni sau chiar acţiuni în justiție, atunci când „contractul” nu a fost respectat. Obligația dă libertate poporului să aplice dreptul său contra unei persoane care nu și-a ținut angajamentul. Atâta timp cât politicianul nu s-a achitat de angajamentul, el rămâne legat de starea care-l asocia iniţial cu cel care l-a investit. Se pare însă că, în România, dreptul pe care îl are poporul de a-i pretinde politicianului să presteze angajamentele sale dispare în bună măsură odată cu sfârșitul campaniei electorale și, deci, nu e viabil după ce alegerile au luat sfârșit.
Nimeni nu pretinde că politicienii sunt o specie de creaturi care uită și cărora trebuie să li se impună prin forţă, prin frică sau prin mijloace puternic coercitive să-și țină promisiunile. Ei au dreptul și libertatea de a greși și de a nu fi capabili să-și îndeplinească datoriile, în condiţiile în care au fost de bună intenție, dar au ratat o mulțime de angajamente pe care și le-au asumat. Obligația asupra politicienilor nu trebuie să fie de natură excesiv constrângătoare, deoarece ea însăși angajează pe cel care asumă conducerea unei țări, în principiu din punct de vedere moral și nu este o lege fizică căreia nimeni nu-i poate scăpa. Este și motivul pentru care un Hegel lasă exercițiul obligaţiei la îndemâna individului care se află dincolo de condiția brută a forței insidioase, făcându-l responsabil pentru condiția sa de om liber: „Es kan nur der zu etwas gezwungen werden, der sich zwingen lassen will” (Doar acela singur poate fi constrâns, care se lasă constrâns) (Hegel, Grundlinien der Philosophie des Rechts, Samliche Werke, éd. Glockner, t. VII, Stuttgart, Fromans Verlag, 1928, p. 147).
Iată-ne deci într-o situație paradoxală: cum să-i faci pe politicieni să n-o ia razna, să se conformeze unei obligativități morale? Kant răspunde mult mai tranșant. El vede obligația ca o necesitate a unei acţiuni libere supuse imperativului categoric al rațiunii. Legea morală se justifică numai în măsura în care se înțelege obligația ca o constrângere prin datorie, prin necesitatea ce primește acordul rațiunii practice. Poziția rigorismului kantian le-ar servi mult mai adecvat politicienilor noștri, deoarece adevărata politică este cea etică și etica aplicată este adevărata politică.
Politicienii din România, alături de cei de pretutindeni, nu au mare cotă de credibilitate la începutul acestui mileniu. Ei sunt percepuți ca o specie incapabilă să se preocupe de adevăratele probleme ale ființei (Heidegger) pentru ca mai apoi să ajungă la om. Politica ar trebui sa fie o trecere prin obligația de-a schimba societatea, prin eficiența sa economică și socială în virtutea unei lumi mai bune, pentru ființa umană. Însă obligația politicianului, chiar dacă nu încălca normele juridice în vigoare, trebuie să fie ghidată de către principiile și idealurile unei conștiințe morale, fără de care niciun scop propus nu aduce cu sine beneficii. (Hegel, Grundlinien der Philosophie des Rechts, Samliche Werke, éd. Glockner, t. VII, Stuttgart, Fromans Verlag, 1928, p. 147).
Doresc ca opiniile exprimate în acest eseu să fie percepute ca o critică constructivă a societății actuale. Sunt convins că politicienii români se pot ajusta în consecință pentru a face față provocărilor modernității, spre a ne aduce contribuția la valorile europene.
