Dacă ar exista un campionat mondial de cobit, românii ar fi printre cei mai competitivi la acest „sport”. Am întâlnit în viețile noastre, destul de pline de contacte cu reprezentanţi ai celor mai diferite culturi şi etnii, puţine persoane mai pregătite ca românii pentru a se adapta imediat şi necondiţionat la orice năpastă.

Pentru această adaptabilitate, desigur, de vină sunt ani şi ani de cultură a supraviețuirii sub nenorociri la care românul a trebuit să se adapteze. Au fost cauze artificiale, legate de comunismul impus de Moscova sau dictatura lui Ceauşescu dar şi cauze naturale serioase, cum ar fi cutremurele catastrofale şi inundațiile, sau mai puţin serioase, cum ar fi etern surprinzătoarele zăpezi, niciodată anticipate de primării.

Toate aceste fenomene, la care se adaugă tipul majoritar de credinţă religioasă, predispusă spre a crede în miracol (ne învaţă asta chiar cozile uriaşe la moaştele sfintei Parascheva sau la alte oseminte şi relicve tămâiate), au ca efect o formă de conştiinţă dominată de fatalitate. Şi ca să trăiască împăcat în această atmosferă în care nu prea are multe de spus în legătură cu propria lui soartă, românul îşi imaginează din start, natural şi deosebit de creativ, cele mai mari nenorociri. El produce permanent scenarii infernale, cu un talent artizanal numai de balada Miorița egalat.

Mi-am propus să comunic românilor, prin orice mijloace, că normalitatea este posibilă. Aşa cum este posibilă în vieţile noastre, ar trebui să fie posibilă şi în vieţile celor care trăiesc în România. Şi aşa cum în societăţile în care trăim anormalitatea este sancţionată în ambele sensuri (cei răi sunt pedepsiţi iar cei buni sunt premiaţi) la fel ar trebui să fie sancţionată şi în România.

Mi-am propus să comunic românilor, prin orice mijloace, că marea majoritate a oamenilor de pe planeta Pământ sunt de buna credinţă, având ca duşmani nu alţi oameni (şi cu atât mai puţin pe români, care oricum sunt destul de nesemnificativi pentru a fi băgaţi în seamă) ci nevoi, lipsuri, vitregii ale naturii sau ale societăţilor în care vieţuiesc, probleme ale vieţii cotidiene cărora trebuie să le facă faţă.

Spre deosebire de români însă, majoritatea popoarelor îşi cultivă eroii, pe cei care, împotriva zarurilor sorţii au avut un crez şi au izbândit în îndeplinirea lui. Un erou preferat al românilor, Vlad Ţepeş, a fost un scelerat și un sadic. Un alt „erou”, Ion Antonescu, şi-a rezervat un loc în admiraţia populară trimiţând nenumăraţi oameni la moarte. De ce nu ne miră că într-un mediu psihologic al fatalismului eroi devin cei asociaţi cu moartea?

În fine, morala e una singură, şi anume dacă românii vor s-o ducă mai bine, să nu mai fie „pregătiţi de orice”. Să nu se mai adapteze necondiţionat la orice. Să înveţe să spună NU. Să recunoască valoarea stării de normalitate în care eroii sunt cei cinstiţi şi buni, politicienii dau socoteală pentru promisiuni, funcţionarii sunt corecţi şi amabili, ş.a.m.d., ş.a.m.d., şi nu respectiv opusul acestora… doar pentru simplul motiv că într-o minte pervertită totul este posibil!

CITIȚI ȘI:

Demolarea unui mit: Vlad Țepeș „justițiarul”