Pe 23 octombrie 2018, guvernul federal a anunțat că începând cu anul viitor va impune o taxă pe carbon provinciilor care nu au aderat la planul Canadei de a îmbina creșterea economică cu lupta împotriva schimbărilor climatice (pan-Canadian framework on climate change).
CÂT DE NECESARĂ ESTE O TAXĂ A CARBONULUI?
Noul raport al Consiliului Interguvernamental privind Schimbările Climatice al ONU (IPCC), dat publicității la începutul lunii octombrie a.c., este cel mai dur avertisment pe care acest for internațional l-a lansat până în prezent: omenirea trebuie să se asigure că încălzirea globală nu depăşeşte 1,5 grade Celsius. După acest prag, sute de milioane de vieți omenești vor fi pericol datorită creşterii semnificative a riscului de secetă, inundații, călduri extreme şi sărăcie. Pentru a atinge această țintă sunt necesare schimbări urgente și fără precedent în istoria umanității privind economia, agricultura și modul nostru de viață. Altfel, dacă tendințele actuale se mențin, limita de 1,5 grade Celsius ar putea fi depășită în decurs de doar câteva decenii, în 2040.
La scurt timp de la lansarea acestui raport, pe 23 octombrie, guvernul federal a anunțat că începând cu 2019 va impune o taxă pe carbon provinciilor care nu au aderat la planul Canadei de a îmbina creșterea economică cu lupta împotriva schimbărilor climatice (pan-Canadian framework on climate change). O taxă pe carbon implică plata unei sume de bani pentru fiecare tonă de emisii de gaze cu efect de seră (GES) generate în urma utilizării combustibililor fosili – cărbune, petrol sau gaz natural.
Astfel, Saskatchewan, Manitoba, Ontario, New Brunswick, Yukon și Nunavut vor trebui să plătească o taxă de 20$ pe fiecare tonă de emisii de gaze cu efect de seră, urmând ca aceasta să crească cu 10$ pe an până la suma de 50$ pe tona de emisii în 2022. La 20$/tonă GES, creșterea medie aproximativă a prețului la benzină este estimată (de către guvern) să se situeze la 4,42 cenți la litru; pentru gazul natural aceasta va fi de 3,91 pe metru cub, iar pentru propan de 3,10 cenți la litru.
Banii pe care federalul îi va colecta din această taxă vor fi returnați cetățenilor în proporție de 90%, sub forma unor reduceri fiscale (Climate Action Incentive payments). Pentru majoritatea populației ele vor fi superioare costurilor pe care taxa pe carbon le va genera – estimările guvernamentale plasează această sumă la aproximativ 300$ în 2019, pe familie, pentru cele mai multe dintre familiile canadiene, urmând ca ea să se mărească pe măsură ce taxa pe tona de GES va crește. Restul de 10% vor merge la spitale, școli și companii pentru a încuraja dezvoltarea ideilor verzi.
Planul federalului nu face unanimitate, premierul conservator din Ontario, Doug Ford, fiind unul dintre cei mai vocali oponenți. Opoziția sa nu constituie însă o surpriză, căci conservatorii canadieni, federali sau provinciali, nu sunt favorabili acestei taxe deoarece pe de-o parte o consideră ca fiind prejudicioasă pentru finanțele canadienilor, iar pe de alta schimbările climatice nu reprezintă o preocupare importantă pe agenda lor politică.
În același timp, majoritatea economiștilor este de părere că taxa pe carbon reprezintă cel mai eficient și rentabil mod de a reduce emisiile de gaze cu efect de seră. Un stimulent pentru companii și indivizi de a face alegeri mai bune și mai conștiente în ceea ce privește mediul înconjurător și pericolul încălzirii globale.
De necesitatea acestei taxe puțini ar trebui să se mai îndoiască. Canada este unul dintre marii poluatori ai lumii și, din păcate, una din țările cu o tradiție în a nu-și respecta angajamentele de mediu, care și așa sunt considerate printre cele mai puțin ambițioase din cadrul OCDE. Dependența economică a Canadei de energiile fosile este în mare parte responsabilă pentru discrepanța dintre ceea ce se vorbește și ceea ce se face în realitate și incoerența politicilor sale de mediu din ultimele decenii.
CITIȚI ȘI: Promisiunile deșarte ale Canadei privind schimbările climatice
SITUAȚIA ÎN QUEBEC
Quebecul a fost prima provincie canadiană ce a impus o taxă pe carbon firmelor producătoare de energie acum mai bine de un deceniu, în 2007. În 2013, provincia a adoptat un sistem de plafonare și comercializare (cap-and-trade), alăturându-se, un an mai târziu, Californiei și formând astfel cea mai mare „piață a carbonului” din America de Nord. Această piață permite industriilor din ambele jurisdicții să cumpere și să vândă certificate de emisii eliberate de provincia Quebec sau statul California. Piața vizează companiile care emit cel puțin 25,000 de tone de GES anual (producători de electricitate, companii din industria aluminiului, cimentului, distribuitori de carburanți și combustibili fosili etc.). La 1 ianuarie 2018, Ontario a devenit parte din acest sistem de plafonare și comercializare, alături de Quebec și California, însă după ce a câștigat alegerile din această vară, Doug Ford a pus capăt acestei participări.
Toate veniturile pe care Quebecul le realizează din vânzarea certificatelor de emisii sunt vărsate într-un Fond Verde, pe care provincia îl folosește pentru a reduce emisiile de carbon și pentru a se adapta schimbărilor climatice. Până acum (septembrie 2018), suma vărsată în acest fond verde se ridică la peste 2,6 miliarde de dolari.
Implementarea acestui sistem și faptul că Quebecul este bogat în resurse hidraulice, producând 99% din electricitatea de care are nevoie din surse cu foarte puține emisii, face ca acesta să fie cea mai performantă provincie canadiană privind reducerea gazelor cu efect de seră, ocupând un onorabil loc 7 în cadrul OCDE.
Sistemul de plafonare care funcționează deja de cinci ani aici nu va fi schimbat după introducerea taxei pe carbon în 2019. Quebecul nu va avea această taxă iar cetățenii nu vor primii reducerile fiscale oferite de federal. Singura schimbare va fi prețul minim al tonei de GES, care se va armoniza cu cel stabilit de federal și cu creșterile succesive preconizate, i.e. 20$/tonă în 2019 față de 19,77$/tonă cât este în prezent.
CÂT DE EFICACE VA FI ACEASTĂ TAXĂ?
Deși taxa pe carbon se bucură de sprijinul unui larg număr de economiști ca fiind cel mai potrivit mod de a adresa problema emisiilor de gaze cu efect de seră, părerile sunt mult mai împărțite atunci când vine vorba de prețul poluării. La ora actuală, prețul mediu al carbonului în cele mai puternice 42 de economii ale lumii este de 8$ pe tonă. Cei 20$ propuși de guvernul Trudeau, preconizați să ajungă 50$ pe tonă în 2022, par rezonabili raportat la acest preț mediu.
IPCC avansează însă cu totul alte sume, cu mult peste acești zeci de dolari: 5,000$ până în 2030, cu posibilitatea ca prețul unei tone de emisii să ajungă chiar și la 27,000$ în 2100. Pentru IPCC problema schimbărilor climatice este atât de gravă și de presantă, încât numai acest tip de soluții mai pot fi viabile. Iar taxa pe carbon este considerată doar o mică parte din acțiunea pe care umanitatea în ansamblu trebuie să o întreprindă pentru a evita o catastrofă, de la reconstruirea din temelii a întregii infrastructuri de energie de pe planetă, la schimbarea practicilor agricole și a dietei noastre pentru a reduce emisiile de dioxid de carbon asociate sectorului fermier sau încetinirea ritmului de creștere al populației.
Rămâne deci de văzut cât de eficace va fi această taxă pe carbon și dacă prețul pe tona de emisii va trebui să fie mărit dincolo de baremul de 50$ preconizat.
