Problema călătoriilor lungi spre alte planete sau chiar galaxii ar putea fi rezolvată prin hibernarea astronauților. Medicina spațială, o nouă disciplină, studiază această metodă, în ideea de a o propune pentru misiuni cu echipaje umane spre Marte.
Anul acesta se împlinesc 50 de ani de la primul pas făcut de om pe Lună. Pe 21 iulie 1969, Neil Armstrong a pășit pe suprafața satelitului natural al Terrei pronunțând faimoasa frază: „Un pas mic pentru om, un salt uriaş pentru umanitate”. Modulul lunar care i-a dus pe Armstrong și Buzz Aldrin pe Lună a rămas acolo circa 21 de ore, iar întreaga misiune, de la lansare până la reîntoarcerea pe Terra, a durat opt zile și câteva ore.
În total, 12 astronauți, toți americani, au pășit pe suprafața Lunii, ultimii fiind Eugen Cernan și Harrison Schmitt, în cadrul misiunii Apollo 17 din decembrie 1972.
De atunci nu au mai fost misiuni pe Lună cu echipaje umane. Între timp, agențiile spațiale au devenit mai ambițioase, dorind să trimită oameni pe Planeta Roșie. Marte este însă mult mai îndepărtată de noi decât Luna. Până la Lună sunt circa 380.000 km; până pe Marte sunt 54.9 milioane de km, în momentul în care aceasta se află la distanța cea mai mică față de noi. Rezultă deci că o misiune spre Marte, cu tehnologia actuală, ar dura luni de zile. Pe lângă pericolul unei astfel de aventuri, legat de tehnologia folosită, există o serie de alte probleme care trebuie luate în considerare, precum efectele dăunătoare ale radiației cosmice asupra organismului sau cele ale lipsei de gravitație (microgravitație de fapt) în spațiu.
CITIȚI ȘI: Pe când Marte era o planetă albastră
O posibilă soluție ar putea fi hibernarea astronauților, pe perioade de circa 14-30 de zile, în timpul călătoriei. Ideea este ca aceștia să doarmă într-un fel de capsule asemănătoare celor care apar în diverse filme, precum Passengers (2016), cu o temperatură corporală scăzută de la 36-37 de grade Celsius, unde se situează în mod normal, la 5°C.
În aceste condiții, metabolismul se reduce cu 70%, cei care hibernează nu au nevoie de hrană, iar eventualele conflicte generate de statul prea mult împreună într-un spațiu foarte limitat sunt puternic diminuate. Ideea este deci de a alterna perioade de hibernare cu cele de stare normală, de circa două zile, întrucât se pare că organismul uman nu rezistă, potrivit studiilor actuale, mai mult de 14-30 de zile la 5°C. Hiberarea există deja în natură: urșii hibernează, reușind în acest fel să supraviețuiască chiar și în iernile cele mai dure, economisind multă energie.
Pentru a efectua acest tip de studii NASA a finanțat un proiect al companiei SpaceWorks din Atlanta.
O eventuală hibernare ar avea și un alt avantaj: capsula de hibernare ar putea fi construită din materiale care absorb radiația cosmică, adică particule care provin din Univers și dăunează organismul, prin interacțiuni cu atomii și moleculele din ADN. Pe Pământ suntem protejați de această radiație de către atmosfera terestră, care o absoarbe în mare parte.
Călătoriile spațiale prezintă și alte pericole: celulele organismului suferă diverse modificări în spațiu, datorită absenței gravitației. Un experiment de acest gen a fost efectuat la bordul Stației Spațiale Internaționale (ISS), unde au fost duse cinci milioane de celule umane care se gasesc în jurul vaselor de sange. S-a constatat că aceste celule și-au schimbat forma, devenind mult mai puțin performante. Lipsa unui câmp gravitațional precum cel terestru într-o călătorie lungă în spațiu are efecte dramatice asupra sistemuui osos și al musculaturii, asupra coloanei vertebrale și a circulației sângelui.
CITIȚI ȘI: Pași pe o nouă planetă. Care este forța de atracție gravitațională pe care o putem suporta?
Sunt deci încă multe aspecte de studiat înainte de o călătorie de durată în spațiu, însă printre soluțiile posibile se numără la loc de cinste hibernarea, care face ca cei care dorm să se trezească după multe zile ca și cum timpul nu ar fi trecut, poate pe o altă planetă sau, într-un viitor mai îndepărtat, într-o altă galaxie.
