Piesa „Moi, dans les ruines rouges du siècle”, scrisă și pusă în scenă de Olivier Kemeid, excelează prin descrierea vizuală a narațiunii și felul în care personajele sunt aduse pe scenă.
Povestea vieții lui Sasha Samar alternează între avântul romantic care pare desuet sau patetic (adorarea eroilor din copilărie), drama personală și căutarea mamei, și tragismul vieții socio-economice în care Ucraina s-a zbătut în ultimele două decenii ale Uniunii Sovietice.
Sasha își povestește viața începând de prin anii ‘70 până la începutul anilor ‘90. Atmosfera este creată prin câteva elemente caracteristice acelor timpuri, unele nu lipsite de romantism și chiar exaltare: o masă pe care o sticlă de vodcă e mereu prezentă, muzică italiană de la San Remo (atât de populară și în România de atunci), propaganda, limbajul de lemn al acesteia, televizorul alb-negru (ulterior color), în fața căruia se adună familia și prietenii.
Încă de la început (în a doua scenă), apare fantasticul: pe un fundal luminos albastru azur, Sasha discută cu Iuri Gagarin, celebrul cosmonaut care a marcat o generație întreagă. Cu o scară în brațe, acesta se mișcă „cu încetinitorul”, mimând lipsa de gravitație din spațiu. Este primul personaj pentru care Sasha are o admirație profundă, iar felul în care este construită imaginea vizuală vine ca o mănușă în sugerarea importanței pe care Sasha o atribuie primului său erou din copilărie.
Urmează apoi „momentele” Nadia Comăneci, de care adolescentul Sasha e îndrăgostit, și cel Guy Lafleur, demonul blond quebechez pe care Sasha vrea să-l imite, devenind demonul blond sovietic. Toate aceste scene sunt foarte bine realizate, cu momente de umor binevenite în atmosfera dramatică a piesei.
Aliona Munteanu interpretează mai multe roluri, printre care și cele două femei care au devenit figurile materne din viața lui Sasha, după ce tatăl, Vasili, îl privează de o relație cu mama sa. „Îi mulțumesc lui Sasha pentru că a acceptat să replonjeze în istoria vieții sale și pentru că a avut prezența de spirit de a întinde mâna Alionei Munteanu și lui Peter Meltev, doi interpreți care se regăsesc în situația în care el se afla în 2001”, spun David și Jean-Simon, coordonatorii artistici ai spectacolului (în 2001, Sasha Samar cunoaște primul său succes important pe scena quebecheză în piesa „Șase personaje în căutarea unui autor” la Quat’Sous – n.r.).
Într-una din scene, Aliona poartă o ie; în alta o vedem îmbrăcată în tonuri de bej și maro, zugrăvind una din imaginile clasice ale femeii proletare. În câteva rânduri, silueta ei apare pe fundal și este grăitoare numai prin mișcările pe care le face. De exemplu, când este alungată de Vasili, ea se îndepărtează cu pași rari, privind vag în urmă, un pic indecisă – spectatorul poate să citească din jocul ei scenic întreaga gamă de sentimente pe care le produce despărțirea.
Piesa, pe lângă nenumăratele drame pe care le expune, de la cea familială, la explozia reactorului de la Cernobîl, munca grea din mine, propaganda comunistă și mizeria vieții cotidiene, aruncă o privire și perechii formate de tânărul Sasha și Ludmila, și a prieteniei cu Anton, un actor care îl întruchipează pe Lenin și care seamănă cu fostul revoluționar comunist ca două picături de apă.
Povestea lui Sasha, deși reală, pare o ficțiune suprarealistă, expunând viețile accidentate, departe de a fi banale sau normale, din fostul lagăr comunist.
Moi, dans les ruines rouges du siècle
Théâtre Jean-Duceppe
Până pe 30 martie 2024
Info & bilete:www.duceppe.com/moi-dans-les-ruines-rouges-du-siecle
