Cel mai recent studiu al Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE) privind economia României recomandă tranziția treptată către o impozitare progresivă a salariilor. Aceasta ar face parte dintr-o serie de măsuri care vizează o reformă fiscală ce ar duce la creșterea încasărilor și la reducerea cheltuielilor publice. Care sunt diferențele dintre cota unică, adoptată de România în 2005, și impozitul progresiv și care sunt avantajele și dezavantajele fiecăruia?
Una dintre diferențele majore la nivel economic și ideologic între România și Canada rezidă în modalitatea de percepere a impozitului. Regimul fiscal canadian (ca și cel quebechez) este progresiv, în vreme ce România a adoptat acum aproape două decenii cota unică.
Ce înseamnă cotă unică?
Impozitarea în cotă unică se bazează pe principiul că fiecare contribuabil plătește aceeași cotă de impozit, diferența fiind la nivel de sumă plătită ca impozit. Cu alte cuvinte, la același procentaj de impozitare suma plătită de contribuabilii care câștigă mai mult este mai mare decât la cei care au venituri mai mici.
Odinioară o fantezie a ideologilor pieței libere, cota unică a devenit foarte populară în anii ‘90 și 2000, când numeroase țări din fostul bloc de est, printre care și România, au instaurat un impozit cu cotă unică. Tendința a fost inițiată de Estonia în 1991, urmată de Letonia (1994), Lituania (1994), Rusia (2001), Serbia (2003), Ucraina (2003), Slovacia (2003), Georgia (2004), România (2005) şi Bulgaria (2007).
România a introdus o cotă unică de 16%, care a fost menținută la acest nivel până în 2017, când a scăzut la 10% din veniturile globale brute.
Pro și contra cota unică de impozitare
Adoptarea unei cote unice duce la simplificarea sistemului fiscal care devine, astfel, mai ușor de gestionat și înțeles. Această simplificare reduce costurile administrative și, în principiu, stimulează plata impozitului de către contribuabili. De asemenea, este un sistem folosit și ca stimul pentru atragerea investiţiilor străine.
Toate aceste argumente sunt foarte des invocate în România, numeroși fiind cei care susțin că sistemului egal de impozitare elimină birocrația și încurajează munca.
Problema cu această cotă unică de impozitare este că ea trebuie să fie destul de scăzută pentru a fi acceptată din punct de vedere politic, dar și destul de ridicată pentru a asigura buna funcționare a economiei.
Deși în multe țări introducerea cotei unice a coincis cu o creștere economică și a veniturilor, legătura cauzală dintre cele două nu a fost stabilită. De aceea unii analiști susțin că impactul pozitiv al cotei unice în țările est-europene este adesea exagerat, creșterea economică putându-se datora și altor factori, cum ar fi mâna de lucru mai ieftină și calificată, poziția geografică etc.
Apoi, trebuie considerat și impactul pe care îl are un astfel de regim fiscal asupra standardelor sociale. Statele care au introdus cota unică au fost avantajate pe termen scurt, însă pe termen lung polarizarea socială s-a accentuat. Iar pe timp de criză, absenţa unui impozit progresiv privează economia de stabilizatorul automat în astfel de condiţii.
Cel mai adesea, argumentele contra cotei unice țin de principiul justiției sociale, mult mai ferm instalat în democrațiile occidentale. Un regim de impozitare în care un bogat și un sărac plătesc același nivel de impozit, nu poate fi considerat just.
Ce este impozitul progresiv?
Un impozit progresiv presupune aplicarea unui procent diferenţiat pe categorii de venituri. Ideea de bază a progresivității este că impozitul nu trebuie să distrugă potențialul economic al unui contribuabil. Prin urmare, impozitul nu trebuie să diminueze veniturile necesare satisfacerii nevoilor esențiale. Urmând acest raționament, este logic ca statul să reclame mai puțin impozit sau chiar deloc celor cu venituri modeste și mai mult celor bogați.
Ideea impozitului progresiv a câștigat sprijin din partea multor economiști și politologi ce se revendică din ideologii diferite – de la Adam Smith la Karl Marx – deși au existat mereu diferențe de opinie în legătură cu nivelul optim de progresivitate. Adam Smith, autorul „Avuției națiunilor” (1776), carte considerată biblia capitalismului, a fost unul din suporterii unei structuri de impozitare progresivă. El este de altfel primul care a elaborat o serie de reguli de impozitare, una dintre acestea fiind că impozitul trebuie să fie corelat cu posibilitatea de plată.
Pro și contra impozit progresiv
Susținătorii acestui sistem spun că el aduce mai mulți bani la buget din impozite mai mari impuse veniturilor mai mari. Cu alte cuvinte, se maximizează suma încasărilor, cu un minim de turbulențe sociale – o bună soluție politică pentru guvernele cu probleme bugetare.
Impozitul progresiv porneşte de la premisa conform căreia cererea poate fi stimulată prin reducerea presiunii fiscale asupra veniturilor mici, corelativ cu creşterea poverii fiscale asupra veniturilor mari. Ideea de echitate constituie baza teoretică a acestui tip de impozit.
Într-o economie de piață, cu cât investiția este mai mare, cu atât și returul este mai mare, datorită atât economiei de scară cât și a oportunităților de investiție din ce în ce mai numeroase. Iar cei care controlează o cantitate mare de capital au posibilitatea de a influența politicile guvernului, sporindu-și în acest fel și mai mult avuția. Aceste realități economice și politice duc, în timp, la creșterea disparităților. Pentru a preveni instabilitatea politică generată de o astfel de stratificare a societății, foarte multe democrații cu economii de piață au adoptat sistemul de taxare progresiv, pentru a spori oportunitățile clasei de jos și a celei mijlocii.
Reducerea inegalităților de venit s-a dovedit a avea o serie de beneficii, precum reducerea ratei criminalității. Într-o societate cu mai multe inegalități, chiar și cei care fac parte din clasa mijlocie și se bucură de venituri bune au tendința de a fi mai puțin sănătoși, mai puțin implicați în comunitate, cu șanse mai mari de a fi obezi și victime ale violenței.
Pe de altă parte, este adesea invocat faptul că impozitul progresiv invită la evaziune fiscală şi la tot felul de jonglerii în sistemul de deduceri, într-o măsură mai mare decât un impozit unic. Astfel, în loc să adune mai mulți bani la buget, guvernanții riscă să rămână cu o bază de impozitare mai mică și cu mai mulți bani ascunși, prin modalități legale, în economia neagră.
Se mai spune, de asemenea, că această structură de impozitare penalizează pe cei harnici, care muncesc mult, și egalizează incorect surplusurile naturale care apar datorită creativităţii şi capacităţii de a inova a unei clase fundamentale în economia de piaţă: antreprenorii. În același timp, cei săraci nu sunt stimulaţi să muncească pentru a obţine un venit suplimentar, pentru că primesc ajutoare din banii altora.
Ținând cont de țările care au adoptat taxa unică, se pare că aceasta este potrivită acolo unde sistemele fiscale se reconstruiesc din temelii, dar nu și pentru economiile sofisticate, dezvoltate. Pentru ambele sisteme însă, realitatea este nuanțată.
