Am aflat – cu reală tristețe și o oarecare întârziere, din păcate – despre plecarea dintre noi a uneia dintre personalitățile de excepție ale comunității române din Montreal și implicit ale exilului românesc, domnul Vladimir Paskievici. Sintagma pe care o folosesc pentru a-l evoca, aceea de „personalitate de excepție” nu e una gratuită iar cei care au apucat să-l cunoască pe cel dispărut știu că biografia acestuia și realizările deosebite de o viață – atât ca om de știință cât și ca exilat român, printre străini – o justifică pe deplin.
Rândurile pe care le aștern aici, acum, „la cald”, nu au însă rolul nici de a reconstitui o biografie umană – ușor de retrasat consultând de exemplu edițiile Enciclopediei ARA (SUA, 1992 & 1996), multiplele surse disponibile în mediul online sau parcurgând direct Memoriile defunctului – după cum nu se vor nici un necrolog sec, ci o ocazie unică de a-l comemora și omagia înainte de toate ca Om pe domnul Paskievici.
Am povestit deja într-un număr din martie 2020 al acestei publicații contextul special în care am ajuns să-l cunosc și să-l apreciez pe cel care avea să-mi devină un adevărat mentor, despre atitudinea mai mult decât binevoitoare pe care acesta a manifestat-o întotdeauna față de mine și despre îndelunga corespondență pe care am purtat-o din acel moment amândoi – atât în Canada cât și după repatrierea mea în România.
Toate acestea, trăite cumva sub o zodie fastă, au durat până la finele anului trecut, când brusc, mesajele de peste Atlantic ale interlocutorului meu nu mi-au mai parvenit, cea care mi-a răspuns cu amabilitate la e-mailul de Crăciun adresat domnului Paskievici fiind una din fiicele dânsului. Aceasta mă informa că, din cauza problemelor de sănătate, tatăl ei se afla internat într-un centru de îngrijiri paliative, pentru a putea fi supravegheat de personal competent, că este relativ bine și că dorește să ținem legătura în continuare prin intermediul dânsei, ceea ce am acceptat bucuros.
Cu ocazia acelei prime luări de contact (aveau să mai urmeze alte câteva schimburi de mesaje în primăvara și vara acestui an) aveam să-i scriu fiicei domnului Paskievici, printre altele, următoarele rânduri, care nu numai ca au ajuns din fericire la destinatarul final, dar cred că reprezintă esența omagiului pe care vreau să-l schițez aici, în acest moment tulburător și la care nu cred ca ar mai fi nimic important de adăugat, poate doar cu excepția creștinescului „Dumnezeu să-l odihnească”:
J’espère que vous allez me permettre de vous écrire de temps en temps pour continuer à vous demander de ses nouvelles. Cela, parce que votre père signifie beaucoup pour moi.
Je l’ai rencontré à un moment charnière de ma vie et la relation qu’on a établie tous les deux et qu’on a réussi à préserver à travers les années a été quelque chose de vraiment spécial pour moi, qui m’a marqué à jamais. Il a essayé de veiller sur moi en quelque sorte, de guider mon chemin, de m’apprendre beaucoup de choses et de m’encourager incessamment sur le chemin que j’avais entamé.
Les articles élogieux qu’il a publiés sur moi dans la presse communautaire roumaine de Montréal, les conversations personnelles qu’on a eu à Montréal, les centaines de courriels qu’on a échangés tous les deux (moi, depuis la ville de Québec au début, ensuite depuis la Roumanie), tous ces choses-là ont laissé des traces inoubliables dans mon esprit.
Sachez que lors de mes 12 années passées à Montréal et à Québec j’ai rencontré beaucoup de Roumains, exilés ou immigrés là-bas à travers le temps, mais aucun comme lui et croyez-moi, je suis vraiment sincère lorsque je vous dis cela.
La plupart de ces gens-là n’étaient pas trop différents de ceux que j’avais connus ici, en Roumanie, avant mon départ au Canada, dans le sens qu’ils étaient en quelque sorte „pervertis” par l’expérience communiste et par un certain esprit „balkanique”, dans le sens que cet esprit a de mauvais et pas de bon.
Lui, il n’était pas comme ça. Dès que je l’ai connu, j’ai senti que j’ai devant moi un exilé à part, de l’espèce de ceux livresques, dont la culture roumaine se vante encore, à savoir Mircea Eliade, Emil Cioran ou Eugène Ionesco. Il différait par son attitude, son intelligence et sa manière équilibrée et sage de peser les choses, peu importe le sujet: on aurait dit quelqu’un sorti directement de l’entre-deux-guerres roumaines. Il n’était pas difficile dans ces conditions de ne pas tomber sous son charme et j’ai vu beaucoup d’autres gens dans la communauté, plus âgés et plus expérimentés que moi, qui le percevaient de la même manière respectueuse que moi.
Tout cela pour vous dire ce que je suis sûr et certain que vous savez déjà: que votre père est un homme vraiment remarquable et ça c’est le moins que je puisse dire sur lui!
