Creştinul dubios este chiar autorul acestor rânduri iar de vină că sunt dubios este verișoară-mea Elvira. Ea mi-a ţinut prima lecţie de materialism dialectic pe vremea când împlinisem vreo şase ani, iar ea vreo treisprezece. Mi-a explicat, cât a putut ea de bine, contrariul a ceea ce-mi spunea bunica despre Doamne-Doamne, Isus şi Tatăl Nostru. Rezultatul, cu urmări de o gravitate incalculabilă în viaţa mea, este că am crezut-o pe Elvira. În ciuda faptului că bunica m-a botezat în secret împreună cu o prietenă la Biserica Albă de pe Calea Victoriei din Bucureşti, religiozitatea, deşi iată, volens-nolens sunt creştin, nu s-a mai lipit niciodată de mine.
Aceste amintiri şi multe altele au năvălit în mintea mea zilele trecute, când mi-a venit ideea să scriu pe tema: tatăl evreu, mama creştină – ce înseamnă Crăciunul pentru mine?
Poate ar trebui să încep prin a spune de ce nu sunt evreu (decât pentru antisemiţi). Pentru că mama, fie-i binecuvântată memoria, a trăit toată viaţa cu spaima că, acceptând propunerile repetate ale tatei de a pleca în Israel, m-ar fi pierdut în războiul permanent pentru existenţă al acestei ţări. Dacă aş fi plecat, aş fi trăit probabil revelaţii similare cu cele ale altora care au simţit că aparţin unei ţări şi că ţara le aparţine în clipa în care au apărat-o cu arma în mână. De unde să fi ştiut biata mama că nu mutarea fizică dintr-un loc în altul ci educaţia este cea care duce la pierzanie? Căci mai mult sau mai puţin, propriei ei educaţii de a asculta de „glasul bun al conştiinţei” i-a datorat pierderea mea, într-o noapte geroasă de ianuarie, în închisoarea Rahova, apoi în exil la Craiova, apoi în afara ingineriei de automatizări şi în cele din urmă în Statele Unite, de unde m-am întors într-o bună zi, tot într-un ger de ianuarie, cu câteva ore după ce aş mai fi putut prinde-o în viaţă…
Dar să nu divaghez prea mult, pentru că, în timp, Crăciunul – pe care l-am sărbătorit în fiecare an, ca toată lumea, cu brazi împodobiţi, lumini şi cadouri – s-a transformat din ocazia anului în care, ca şi copil, făceam cei mai mulţi bani de buzunar colindând cu Steaua prin cartier, în conceptul de iertare pe care îl aplic azi, la maturitate, de cele mai multe ori instinctiv în relaţiile cu semenii.
Nu am sărbătorit Hanuka pentru că tata era depăşit numeric de mama şi de bunica şi pentru că familia lui a renegat-o pe mama. Prin consecinţă, fireşte, chiar şi el s-a simţit mai bine de Crăciun decât de Hanuka. Nici n-am ştiut că există așa ceva ca Hanuka până în anii adolescenţei, şi nici că m-a interesat.
Astăzi privesc cu bucurie la orice sărbătoare şi gândesc, în termeni exuperieni, că atunci când în casa vecinului meu este veselie şi bună dispoziţie, chiar dacă mă urăşte de moarte, nu-şi va sacrifica plăcerea şi aşa destul de rară de a fi împreună cu familia, pentru a mă ataca pe mine şi pe ai mei. Sărbătoare la vecin egal pace şi deci sărbătoare şi la mine!
Crăciunul înseamnă pentru mine azi nu doar o ocazie de a fi cu ai mei şi, să sperăm, liniştea psihică pentru a lua decizii mai bune, ci şi o ocazie de reamintire a unui concept moral superior, acela de a ierta. Legenda spune că în această zi s-a născut un om care a avut îndrăzneala să contrazică Legea Talionului „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”.
Pentru această îndrăzneală, azi mă socotesc creştin. Dar nu pot să închei acest eseu fără a preciza până unde merge amestecul de religii în capul meu, în care protocolul acceptabil în relaţiile cu oamenii are exact cinci legi:
Legea Fundamentală: Ce ție nu-ți place, altuia nu face.
Legea Karmei: Poartă-te frumos cu semenii tăi şi nu aştepta o răsplată pentru asta. Nu te purta frumos fiindcă aştepţi vreun fel de răsplată de la ei, răsplata să fie stima pe care o ai faţă de tine însuţi pentru purtarea ta.
Legea Scepticismului: Nu te aştepta ca alţii să înţeleagă la fel ca tine Legea Karmei.
Legea Creștinismului: Dacă primeşti o palmă nedreaptă, iar o a doua nu prezintă un pericol vital, explică de ce nu e drept şi nu-ţi feri cel de-al doilea obraz.
Legea Talionului Plus: Dacă, fără să întorci provocativ şi cel de-al doilea obraz şi în plus, după explicaţii, primeşti tot o palmă nedreaptă, întoarce-o cu vârf şi îndesat, pentru că este pe deplin meritată. Nu dinte pentru dinte, ci doi dinţi pentru unul!
Să nu ne încruntăm însă. De asemenea, acolo unde este vorba de acte grave de pălmuire sau mai rău, sper că nu se înţelege că propun înlocuirea justiţiei statale cu justiţia personală. Nici nu este nevoie, cea mai mare parte a timpului, în cea mai mare parte a statelor!
Cel mai simplu limbaj universal este frumuseţea chipului omenesc şi orice chip este frumos când zâmbeşte.
Sunt zile de Crăciun şi alături, religioşi şi nereligioşi, creştini şi necreştini, avem un moment să cântăm împreună, să facem pace, să ne educăm copiii în spiritul unei retorici a păcii, a demnităţii.
Să facem ca aceste momente să dureze până anul viitor, la aceeaşi oră!
