Acum 100 de ani (24 mai 1918), Canada acorda în mod formal femeilor dreptul de a vota la alegerile federale. La cele provinciale, accesul femeilor la urnele de vot a variat foarte mult. Manitoba a fost prima provincie, în 1916, care a adoptat o lege în acest sens, grație mișcării feministe conduse de scriitoarea Nellie McClung. 24 de ani mai târziu, în aprilie 1940, Quebecul a fost cea din urmă jurisdicție provincială care și-a modificat legislația electorală pentru ca femeile să poată vota și candida ca deputate la Assemblée nationale. Însă nu doar femeile canadiene s-au luptat pentru a obține dreptul de vot. Mult timp acesta a fost considerat un privilegiu rezervat doar unei anumite categorii de cetățeni. Treptat, el a fost extins iar restricțiile bazate pe avere, sex, religie sau origine etnică au fost abolite. În rândurile de mai jos vă prezentăm un scurt istoric al felului în care votul în Canada a evoluat de la privilegiu la drept.

MIȘCAREA SUFRAGETELOR
Mișcarea pentru drepturile civice ale femeilor își are originile în Anglia jumătății de secol XIX, unde cele care militau pentru dreptul de vot au fost peiorativ numite „sufragete”. Mișcarea a îmbrățișat însă această denumire și a transformat-o în sursă de mândrie.

În Canada, prima organizație de acest tip a fost Toronto Women’s Literary Club, fondată în 1876 de Emily Stowe, prima femeie medic a acestei țări. Dreptul de vot este cerut în numele aptitudinii femeilor de a fi „mame bune” nu numai în familie, ci și la nivel de societate și este acompaniat de lupta pentru reforme sociale pentru a combate efectele negative ale unei industrializări sălbatice: sărăcie, exploatarea copiilor, alcoolism. Pe 24 mai 1918, femeilor de peste 21 de ani le este acordat dreptul de vot la alegerile federale. Sufragetele obțin astfel câștig de cauză într-o luptă ce le-a mobilizat eforturile timp de decenii.

La nivel de provincii, prima unde sufragiul feminin este adoptat de parlament este Manitoba, în ianuarie 1916. La câteva luni după, Saskatchewan și Alberta acordă dreptul de vot femeilor, urmate de Columbia Britanică și Ontario în 1917. Între 1918 și 1922, este rândul Maritimelor să facă acest pas spre modernitate. Quebecul însă, dominat de forțe politice conservatoare și de biserică, rămâne timp de decenii o societate ce nu-și poate imagina femeile în sfera publică, întârziind pe acest drum al modernității. Abia în 1940 quebechezele obțin dreptul de a vota la alegerile provinciale.

CITIȚI ȘI: Cum au devenit femeile „persoane” în Canada

IMIGRANȚII
Actul alegerilor federale din 1920 stipula că restricțiile provinciale privind votul pe motiv de rasă se aplică și la nivel federal. O singură provincie excludea cetățeni de la vot în virtutea acestui criteriu: Columbia Britanică. Măsura viza în principal imigranții de origine chineză, spre care se canalizau majoritatea tensiunilor rasiale, dar nici cei care veneau din Japonia și sub-continentul indian nu se bucurau de acest drept, și asta de când Columbia Britanică a intrat în confederație, în 1871. Nici măcar serviciul militar nu le deschide acestora calea spre sufragiu, parlamentul provincial refuzând după Primul Război Mondial să acorde dreptul de vot foștilor combatanți de origine japoneză.

De notat că personalul militar în serviciu activ a obținut dreptul de vot în timpul Primul Război Mondial, când guvernul Borden a adoptat (septembrie 1917) Legea electorilor militari și Legea alegerilor în timp de război. Acestea au extins dreptul de vot tuturor membrilor activi sau în rezervă ai forțelor armate, bărbați, femei, autohtoni, persoane sub 21 de ani, dar și soțiilor, văduvelor, mamelor, surorilor sau fetelor acestora.

Situația canadienilor de origine japoneză se înrăutățește după atacul de la Pearl Harbor când sunt trimiși în campuri, toate provinciile retrăgându-le dreptul de vot. Abia în 1948 această măsură de discriminare rasială va dispărea din legea electorală.

CITIȚI ȘI: Imigrația, subiectul dominant al campaniei electorale din Quebec

AUTOHTONII
Autohtonii au drept de vot încă de la constituirea Confederației, însă pentru a-l exercita aceștia au fost obligați, timp de aproape un secol, să renunțe la statul de indian. După terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, un comitet parlamentar recomandă ridicarea acestei condiționări, în special în lumina implicării Primelor Națiuni în efortul de război. Rezultatul se concretizează în martie 1960, sub guvernul Diefenbaker, când Camera comunelor acordă dreptul de vot necondiționat „indienilor înscriși ce trăiesc în rezervații”. John Diefenbaker este totodată și cel care numește primul autohton din istoria Canadei în Senat, pe James Gladstone.

Odată cu suprimarea măsurilor discriminatorii împotriva autohtonilor (după ce în 1948 fuseseră abolite cele care vizau cetățenii de origine japoneză), alegerile federale din 1963 sunt primele în care dreptul de vot este veritabil universal, iar după adoptarea, în 1982, a Cartei canadiene de drepturi și libertăți, drepturile electorale devin protejate de Constituție.

VOTUL, ACCESIBIL TUTUROR
În octombrie 1988, Curtea federală a Canadei declară anticonstituțională dispoziția legii electorale care interzice dreptul de vot unei persoane „private de gestiunea propriilor bunuri pe motiv de boală mintală”. Articolul a fost găsit împotriva Cartei canadiene de drepturi și libertăți, ce garantează dreptul de vot tuturor cetățenilor, și a reprezentat o victorie pentru numeroase grupuri de apărare a persoanelor cu handicap care au contestat în repetate rânduri respectiva prevedere.

Lupta acestora a contribuit de altfel la adoptarea unor schimbări privind legea electorală, cu scopul de a o face mai accesibilă. Astfel, începând cu 1992, toate birourile de scrutin sunt prevăzute cu rampă de acces pentru persoanele în scaun rulat; cei care au deficiențe vizuale au la dispoziție lupe sau buletine de vot cu caracterele în relief, imprimate în Braille și decupate; birouri itinerante de vot sunt instalate în edificiile unde se află persoane cu mobilitate redusă.

În 1993, o nouă măsură a permis electorilor canadieni să poată vota prin buletin special. Persoanele cu handicap, spitalizate, aflate în vacanță sau la studii peste hotare pot vota prin poștă.

Tot în 1993, Parlamentul acordă dreptul de vot deținuților care au de ispășit pedepse mai mici de doi ani, menținând excluderea celorlalți. În 2002 însă, în urma contestării acestei decizii de către un deținut condamnat pe viață pentru crimă, Curtea supremă a Canadei invalidează dispozițiile care interziceau deținuților aflați în penitenciare federale să voteze la alegerile pan-canadiene. Decizia a stârnit numeroase controverse însă Curtea s-a bazat pe faptul că retragerea dreptului de vot este „incompatibilă cu respectarea demnității umane, ce se regăsește în centrul democrației canadiene.” Ca o consecință, și restricțiile privind votul deținuților la nivel provincial au fost eliminate (acolo unde nu fuseseră deja).

În concluzie, dacă azi ne bucurăm de un drept de vot universal în Canada este pentru că timp de decenii, numeroase categorii de excluși – de la femei, la imigranți, la autohtoni, la persoane cu handicap – s-au luptat ca să îl avem. În doar câteva zile (7 iunie) canadienii ontarieni își vor alege partidul de guvernământ și primul-ministru; Quebecul o va face în câteva luni (1 octombrie). Este bine deci să ne amintim de lungul drum al votului de la privilegiu la drept.