„S., ești acasă?!? striga femeia zgâlțâind poarta, în timp ce bărbatul se străduia, fără talent, să sară gardul împodobit cu sârmă ghimpată, rățoindu-se în același timp la dulăul ce se zbătea în lanț, mai să-l rupă, cu intenția clară de a atenta la pantalonii omului în cazul în care sârma nu și-ar fi făcut datoria.

Ia te uită, mi-am zis, oamenii ăștia cu siguranță nu s-au gândit să își facă rendez-vous, să sune cu o săptămână înainte ca să-și facă cunoscută intenția de a-l vizita pe S. Și nici S. nu pare să-și bată prea mult capul cu drepturile animalelor, ca să nu mai zic de câine, total ignorant de faptul că a-ți petrece viața legat în lanț este o barbarie.

Ați ghicit, scena se petrece în România. Sunt aici, în vacanță, și nu încetez să mă minunez de felul în care se întâmplă viața pe aici. E o cu totul și cu totul altă dina-mică, alt timp, altă lume.

În vreme ce tineretul marilor orașe e progresist, în pas cu vremurile, la curent cu ultimele noutăți tehnologice, locuitorii de la sate sau din micile orașe înșirate de-a lungul șoselelor trăiesc în lumea lor arhaică, mică și simplă, înconjurați de garduri, în case mici și prăpădite care contrastează puternic cu vilele uriașe care se construiesc cam peste tot.

Judecând după dimensiunea construcțiilor, ai putea jura că familiile care le vor locui sunt alcătuite din mai multe generații, fiecare cu câte o duzină de copii. Dar nu, nu există niciun raport obiectiv între spațiu și nevoi, căci filozofia populară pare a fi aceea că ori îți construiești o casă uriașă, ori mai bine nu te apuci: „Ai văzut ce casă mare și-a făcut X-ulescu?” (Imaginați-vă ochii interlocutorului, mari și rotunzi, exprimând o venerație demnă de o cauză mai bună și tonul său admirativ ca să aveți tabloul complet).

Mai mult decât evidentă este și obsesia „centrului”. Conaționalii noștri visează să locuiască în centru, neapărat. Terenurile în acele zone sunt de zece ori mai scumpe decât cele aflate la 3-4 km distanță.

Viața celor săraci și mai puțin școliți nu s-a schimbat prea mult în ultimii 50 de ani. Și-au făcut apariția în peisaj antenele satelit și telefoanele inteligente, ce e drept, dar încă n-au dispărut căruțele, gențile „burtă de vacă” și hainele croite după moda anilor ‘70 (sau datând din acea perioadă). E un contrast puternic uneori în centrele orașelor mai mici între semafoarele inteligente, care te informează despre câte secunde mai ai până se schimbă culoarea, și căruțele aliniate frumos și cuminți pe banda întâia, așteptând să se facă verde.

Am asistat, din pură curiozitate, la un curs de filozofie la Universitate și pot afirma cu relativă certitudine (certitudinea nu poate fi decât relativă, nu-i așa?) că noile generații nu sunt diferite față de cele de dinaintea lor. Aceeași surprinzătoare erudiție la unii studenți, aceeași sete de cunoaștere și aceeași încredere naivă în viitor. În plus, profesorii sunt mai tineri și mai bine pregătiți.

Mi-am reîntâlnit prieteni printre care se află oameni care se luptă dintotdeauna cu sistemul ca să-și poată menține afacerile pe linia de plutire. Sunt conștienți că expertiza lor și eforturile pe care le depun ar fi mult mai bine răsplătite în Occident, dar nu au intenția să plece.

Unii dintre oamenii în vârstă au căpătat obiceiuri occidentale, sunt mândru de mama care își comandă taxiul de pe tabletă, folosind o aplicație și, din vreme în vreme, atunci când nu are chef să gătească, comandă online meniuri de la una dintre nenumăratele companii locale care gătesc și livrează mâncăruri la domiciliul clientului.

Cele câteva orașe pe care le-am vizitat sunt frumoase, curate și pline de turiști. Poate acesta este unul dintre motivele pentru care prețurile au explodat. România nu mai este o țară ieftină.

În farmacii (sunt multe, mult prea multe farmacii, uneori câte două sau mai multe lipite una de alta. Conaționalii noștri manifesta o mare tandrețe vizavi de medicamente) poți găsi ceai „menopauză” sau „hapciu sudorific”. Ambulanțele veterinare din Brașov se numesc „Lăbuș”, iar la televizor, de la emisiunile de shopping, poți   comanda un lanț masiv placat cu aur la care vei primi, cadou, „trei lanțuri, trei brățări, șaisprezece icoane și o cruce”. Jumătate dintre reclame sunt pentru medicamente „minune” homeopatice.

Uneori, angajatorii încă tratează România ca pe o țară din lumea a treia, de aceea le și este greu să găsească mână de lucru. Nu-i ajută nici faptul că un mare procent din populația activă lucrează în afara granițelor țării.

Prima generație de muncitori care au lucrat prin străinătate, cei care au plecat la vârste înaintate și au apucat să lucreze minimum cinci ani acolo, trăiesc astăzi în România din pensii europene.

Sunt în tren acum, undeva pe la Sinaia, și alături de mine un bătrânel român îi vorbește unei turiste – care nu înțelege niciun cuvânt – despre frumusețile din zonă, despre Transalpina, crucea de pe Caraiman și Castelul Peleș. Par să se simtă bine amândoi iar eu îi ascult și-mi spun că uite, uneori puțină bunăvoință face tot atât de mult cât un car de erudiție.

Și mi-e dragă țara asta. Îmi permit să simt asta, căci nu sunt nevoit să trăiesc aici și să fac față neajunsurilor.

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Introduceti comentariul
Introdu numele

twenty one − fifteen =