Cultura română, am realizat în timp, poate fi bună pentru cei care trăiesc în România, dar valoarea ei tinde către zero pentru toţi cei care ne-am desprins cândva de mediul de acolo şi am ales să trăim pe alte meleaguri. Tot ce am realizat mai deosebit în anii de când am plecat s-a bazat pe modele de gândire şi acţiune contrare modelelor pentru probleme similare, încetăţenite în România.

În loc să utilizez canale coruptibile pentru rezolvarea problemelor de orice fel (formă de neadaptare pentru care, de altfel, n-am realizat mare lucru în patria-mumă) am avut plăcerea să nu mitui niciodată vreun funcţionar, medic sau angajat în uniformă. De altfel dacă aş fi vrut cu orice preţ să am o tinichea de coadă, nu aveam decât să încerc…

În loc să aplic standarde duble, să discriminez şi să accept discriminarea, am folosit un singur standard şi am mârâit, cu siguranţa pe care ţi-o dă un spate asigurat de lege, ori de câte ori mi s-a părut că se merge pe o pantă a discriminării mele. Discutăm de la fapte şi până la limbaj, într-un context în care în România chiar şi în zilele noastre intelectuali „de vază” folosesc pejorative şi stereotipuri etnice derogatorii în cercurile intime, fără nicio jenă, perpetuând modele de gândire xenofobă în mintea celor tineri.

În loc să utilizez o simbolistică echivocă în comunicare, „condimentată” eventual cu innuendo-uri la fiecare a două frază, am fost preocupat să fiu înţeles cât mai corect şi să mă exprim cât mai simplu. Poate şi din cauza unei temeri că nevorbind limba maternă şi având un accent, interlocutorii mei sunt distraţi şi contrariaţi din start, dar nu este vorba numai de cuvinte ci şi de ton, de limbajul non-verbal, de context. Cel puţin din acest punct de vedere am ajuns atât de diferit de cel care am fost, încât ori de câte ori vorbesc cu câte cineva din România mă străduiesc să înţeleg „în Româneşte” ceea ce spune persoană respectivă, ce vrea de fapt. Evident, nu e vorba de înţelesul cuvintelor (nu am uitat limba, dimpotrivă, citesc şi scriu în continuare binişor în română) ci de modul adesea abscons de exprimare al românilor – nu cred că sunt singurul care are această părere.

Am învăţat să evit originalitatea cu orice preţ şi să mărşăluiesc alături de toţi plătitorii de taxe în mod elegant şi decent, constatând că un astfel de comportament (coroborat cu respectarea mediului, a curăţeniei, a regulilor de circulaţie ş.a.m.d.) îmi oferă mult mai multă libertate decât dacă mi-aş face de cap.

M-am obişnuit repede să nu mai proiectez cu căruţa înaintea boilor pentru că nu „cumpără” nimeni idei care nu aduc o formă de profit sau de confort. „Cartierele” ideilor mele încep cu străzile şi infrastructura şi apoi adaug clădirile, nu invers. Demn de remarcat, în toţi aceşti ani nu mi-a fost nicio clipă dor de misticismul şi fatalismul mioritic, pe care nu le aveam oricum din start, dar cu atât mai bine că n-a trebuit să am de-a face cu ele la fiecare al doilea pas.

Mă simt bine departe de miturile şi crizele identitare româneşti, şi nu ascund niciodată provenienţa noastră atunci când cineva, curios de accent sau chiar de limba necunoscută pe care o aude, ne întreabă de unde suntem. Informaţia că suntem din România vine însă întotdeauna după informaţia că suntem din zona Washington D.C. – şi este oferită ca un fapt – un pic exotic dacă vreţi – dar fără cea mai mică urmă de ruşine sau de mândrie. În realitate e un fapt pe care chiar şi eu îl privesc ca pe un fel de filă dintr-un muzeu al amintirilor.

Anii dificili de supravieţuire sub un regim totalitar şi represiv au creat în noi cei plecaţi definitiv, paradoxal, şi calităţi ieşite din comun pe baza cărora de fapt am reuşit! Între acestea: creativitatea, adaptabilitatea, curajul de a o rupe cu rutina, motivaţia pentru excepţionalism şi pentru lucrul bine făcut, cheful nebun de fapt, de a face ceva bine, capacitatea de introspecţie şi de a o lua de la început în faţa adversităţii. Acestea sunt tot atâtea avantaje de „antrenament” pe care cei crescuţi în locuri „călduţe” le dobândesc mai greu. Dar sunt oare aceste calităţi, care ţin mai degrabă de supravieţuire şi selecţie naturală, specific româneşti? Mă îndoiesc foarte serios.

Mi s-ar putea atrage atenţia, pe bună dreptate, că în acest eseu vorbesc mai mult despre mentalitate decât despre cultură. Adevărul este însă că în anul 2018 nu mai putem vorbi despre civilizaţie decât în termeni de Civilizaţie Umană, iar Cultura care produce această civilizaţie nu mai poate fi nici ea atribuită unei naţiuni sau alteia. Ceea ce ne deosebeşte (de multe ori în cadrul aceluiaşi stat) sunt mentalităţile. Ei bine, schimbarea mentalităţilor se produce în cicluri care pot depăşi durata vieţii unui om sau cât a mai rămas din această viaţă, la un moment dat.

Eu nu mai sper că mentalităţile româneşti de fond, care m-au făcut să caut un alt loc pe pământ unde să trăiesc, se vor mai schimba în timp util pentru mine. Cel mult pot să sper că mă aflu în grupul celor care folosesc orice prilej pentru a încuraja aducerea acestor mentalităţi pe o traiectorie cu viitor pentru români. Dar pentru a spera aceasta, trebuie azi să-mi iau rămas bun definitiv de la o cultură care nu descurajează mentalităţile pe care le dispreţuiesc.

Aş vrea foarte mult să greşesc şi vă provoc să mă contraziceţi. Dar am rugămintea să nu se vină cu stiloul lui Petrache Poenaru, Poarta Sărutului, sărmăluţe cu mămăliguţă, Enescu sau alte exemple simpliste, naive. Aş vrea să aud motive noi, din anul 2000 încoace dacă se poate, serioase şi autentice, pentru care n-ar trebui să spun „Good Bye, Romanian culture!” – motive care reprezintă aspiraţii ale unei culturi către implacabila universalitate şi civilizaţie globală, nu căi de închidere în sine şi moarte prin autosufocare şi autosuficienţă.

LĂSAȚI UN MESAJ

Introduceti comentariul
Introdu numele

+ thirty one = thirty six