Zero-toleranţa este o noţiune mai degrabă tehnică, deşi tehnic vorbind, este absurdă.

De ce mai degrabă tehnică, este simplu: pentru că provine din zona proiectării şi realizării de ansamble şi mecanisme, acolo unde piese diferite care trebuie să lucreze ca un tot unitar sunt produse pe maşini diferite, iar pentru a se îmbina şi funcţiona corect, maşinile sunt reglate în aşa fel încât îmbinarea să fie de calitate. Inginerii mecanici (şi nu numai ei) ştiu foarte bine la ce mă refer.

Marea majoritate a celor nefamiliarizaţi cu subiectul sunt filosofic îndeajuns de educaţi pentru a-şi da seama că practic nu există două şuruburi identice produse de o maşină de făcut şuruburi care livrează milioane şi milioane de şuruburi. Şi, în fine, pentru ca respectivele şuruburi să fie utilizabile, marja de eroare în realizarea lor trebuie să fie de plus sau minus ceva, astfel încât ele să se potrivească bine cu piuliţele (produse la rândul lor pe altă maşină, cu propriile lor erori şi imperfecţiuni). Acel plus/minus ceva este toleranţa, calculată în aşa fel încât să mai rămână şi spaţiu între şurub şi piuliţă, în pofida inerentelor imperfecţiuni, astfel încât înşurubarea să fie posibilă.

Dacă nu v-am pierdut până acum (şi trebuie să vă felicit pentru răbdarea îngerească cu care aţi citit rândurile de mai sus) aţi parcurs practic şi explicaţia de ce zero-toleranţa este o noţiune, tehnic vorbind, absurdă.

Un alt fapt banal şi anume că nu doar nu suntem toți la fel (prin compararea unora cu alţii), dar nici măcar nu suntem la fel cu noi înşine, mă aduce azi la acest subiect. Nu suntem „imagini”, suntem „filme”, într-o continuă devenire, uneori nu doar de la o zi la alta, dar chiar şi în intervalul unei singure ore. La limită, nu-i aşa, nu suntem aceiaşi nici de la o secundă la alta!

Cu toate acestea, aplicăm adesea, voit sau nu, standarde de zero-toleranţă în raport cu ceilalţi sau în raport cu noi înşine. Iar în aceste cazuri ori nu ajungem să funcţionăm armonios, ca un tot unitar sau ca un grup (efecte dezastruoase se întâlnesc mai ales în familii, în relaţiile dintre părinţi şi copii sau chiar între soţi), îmbinările nefiind posibile, ori, datorită „neajustabilităţii” uneia dintre „componente” sau a ambelor, coroborat cu intenţia forţată de a le îmbina, se ajunge la distrugerea uneia sau a ambelor. Evident, când ambele componente sunt în aceeaşi persoană, persoana respectivă se poate autodistruge.

Rândurile de faţă nu se doresc a fi o pledoarie pentru elasticitate cu orice preţ. Dimpotrivă, trebuie să fim cine şi ceea ce suntem, pentru că nu suntem nici militari pentru a ne supune unui set de reguli pe care l-am semnat în alb şi nici politicieni de doi bani pentru a ne ajusta principiile potrivit sondajelor de opinie.

Mă întreb şi vă întreb însă, au rost reajustările unilaterale în raport cu cei care ne-au făcut cândva un rău, nu sunt dispuşi să-şi recunoască gesturile maliţioase, să-şi ceară iertare pentru minciuni, defăimări, atacuri? Până unde ar trebui să meargă toleranţa, inclusiv cea faţă de noi înşine, faţă de propriile noastre principii? Cât de fixe pot fi aceste principii, având în vedere dinamica individuală a fiecăruia dintre noi?

Nu cunosc decât o singură soluţie, şi aceea parţială, timidă aş putea spune (deşi uneori uluitor de eficientă) pentru aceste dileme: comunicarea cu ceilalţi şi respectiv cu noi înşine. Exprimarea a ceea ce simţim, ceea ce credem, ceea ce ni se pare că am înţeles din ceea ce ni se întâmplă. Iar această soluţie este posibilă numai în absenţa zero-toleranţei.

CITIȚI ȘI:

Nevoia de anormalitate
De ce nu este timpul important
Profesia: făcător de bine

LĂSAȚI UN MESAJ

Introduceti comentariul
Introdu numele

37 − thirty two =