Numele Trudeau rezonează în politica federală canadiană. Pierre Elliott a devenit prim-ministru în 1968, fiul său, Justin, în 2015. Tatăl a lăsat o moștenire uriașă și controversată pe alocuri, fiul are (cel puțin) patru ani de acum încolo ca să-și definească locul în istoria Canadei.

De când Justin Trudeau și-a făcut apariția în politică, în 2006, comparațiile cu tatăl său, Pierre Elliott Trudeau, prim-ministru al Canadei din 1698 până în 1979 și din 1980 până în 1984, nu au încetat să apară. Asemănările și deosebirile dintre ei au fost disecate, întoarse pe toate fețele și apoi luate din nou la analizat. Amândoi liberali, amândoi carismatici, amândoi oameni politici și prim-miniștri. Tatăl a lăsat o moștenire politică majoră, fiul e pe cale să și-o forjeze.

Pierre Elliott este adesea portretizat ca un intelectual de calibru, ca un om politic cu viziune, al cărui motto era „rațiune înainte de pasiune”. Canada în care trăim azi este în parte Canada viziunii lui Trudeau. Lui îi datorăm Carta Drepturilor şi Libertăților, element considerat unul din fundamentele societății canadiene. Tot lui îi datorăm bilingvismul oficial și multiculturalismul ca politică de stat. Trudeau este cel care a legalizat contracepția, avortul și raporturile gay consimțite între adulți. În epoca Trudeau legislația în materie de divorț a devenit mai laxă, posesia armelor de foc a fost restricționată, iar vârsta minimă de exercitare a dreptului de vot a fost scăzută de la 21 la 18 ani. Apele teritoriale ale Canadei au fost extinse la 200 de mile nautice iar Canada Health Act a devenit lege, ridicând standardele și uniformizând serviciile medicale prin specificarea condițiilor și criteriilor pe care programele de asigurare medicală provinciale și teritoriale trebuie să le îndeplinească pentru a primi transferuri federale.

Cei 15 ani ai epocii Trudeau au fost însă niște ani tumultoși, peste care și-au pus amprenta două evenimente majore: criza petrolieră a anilor ‘70 și criza politică din octombrie 1970. Din punct de vedere economic, moștenirea lui Trudeau nu e strălucită – datorii uriașe, deficit, șomaj, stagflație, creșterea sărăciei în rândul unor populații vulnerabile precum seniorii și mamele monoparentale.

La nivel politic, visul său a fost unul de unitate canadiană. Atenția sa s-a concentrat însă foarte mult pe Quebec (criticii preferă cuvântul „obsesie”), alienând vestul canadian. Iar în Quebec, Trudeau a reușit să-și atragă antipatia atât a separatiștilor, cât și a liberalilor federaliști prin refuzul său dur de a recunoaște Quebecul ca o societate distinctă, ca o națiune în cadrul altei națiuni (ceea ce guvernul Harper a făcut în 2006, cu sprijinul liberalilor).

Și apoi este controversata sa decizie din octombrie 1970 de a suspenda libertățile civile pe timp de pace, invocând War Measures Act. Trudeau dorea să strivească în acest fel separatismul din Quebec care luase o turnură violentă. La vremea respectivă, măsura s-a bucurat de un puternic sprijin popular (85-90%). Cu timpul însă, percepțiile s-au mai schimbat, decizia lui Trudeau apărând ca un precedent periculos, mai ales în lumina revelațiilor ulterioare care au arătat că autoritățile vremii au comis abuzuri reținând, fără cauză, o serie de artiști și intelectuali asociați mișcării separatiste.

În mod ironic, tânărul militant Trudeau din anii ‘50, afiliat la Cooperative Commonwealth Federation (CCF), predecesorul NPD, l-ar fi combătut pe prim-ministrul Trudeau din 1970. Căci simpatiile sale politice din tinerețe erau motivate de faptul că mișcarea laburistă era o forță a schimbării și a reformelor democratice, CCF fiind partidul cel mai dedicat democrației populare.

Justin Trudeau nu pretinde a fi un gânditor de calibrul tatălui său, iar comparațiile cu acesta nu par să-l complexeze. A dovedit calități de bun organizator în cadrul partidului, a fost un candidat excelent în timpul campaniei electorale și și-a dus partidul la o guvernare majoritară, cu reprezentativitate în toate provinciile și teritoriile Canadei.

Dacă vă mai amintiți, acum doi ani și jumătate, PLC era practic declarat mort, o umbră a partidului ce fusese odinioară. Voci importante cereau o fuziune cu NPD. Justin Trudeau și echipa sa au reclădit însă partidul, reușind o performanță unică până acum în istoria politică a Canadei: aceea ca un partid aflat pe locul trei ca importanță în Parlament să treacă direct la nivelul de cea mai puternică formațiune politică a țării, formând un guvern majoritar.

Spre deosebire de tatăl său, Justin Trudeau nu are de înfruntat chestiunea separatismului din Quebec: aspirațiile de independență din provincie sunt la un nivel scăzut, Bloc Québécois obținând un foarte slab 20% din votul popular la aceste alegeri, mai puțin decât în 2011 când și-a pierdut statutul de partid oficial în Parlamentul Canadei cu 23,4% din votul popular din Quebec (statut pe care nici la aceste alegeri nu și l-a redobândit).

Noul prim-ministru Trudeau are însă un alt set de provocări, interne și externe, la care va trebui să facă față: economia Canadei în recesiune, criza globală a schimbărilor climatice (problematică cu care se va confrunta în scurt timp, în luna decembrie, la Conferința ONU de la Paris), ISIS, Siria, Irak și (re)definirea rolului pe care Canada îl va asuma în lupta împotriva terorismului (subiect central la următorul summit G20 ce va avea loc pe 15 și 16 noiembrie în Turcia) – pentru a enumera doar câteva dintre ele.

Promisiunile sale de campanie sunt îndrăznețe. Trudeau s-a angajat ca în primele 100 de zile de guvernare să scadă impozitul pentru clasa de mijloc și să-l crească pentru cei cu venituri mari. El a promis, de asemenea, o reformă a sistemului de alocații pentru copii (un nou Canada Child Benefit), care să opereze în funcție de venitul familial, plafonul stabilit fiind de 200.000$. Se adaugă la acestea și stimularea economiei prin investiții masive în infrastructură, declanșarea unei anchete privind cele peste 1,000 de femei aborigene dispărute sau omorâte, revizuirea legislației antiteroriste (Bill C-51) pe care conservatorii au adoptat-o anul acesta în ciuda unor critici masive, precum și reformarea sistemului electoral canadian pentru adoptarea unei reprezentări proporționale.

Dacă liberalii lui Trudeau au voința politică necesară, toate aceste promisiuni pot deveni realitate. Și asta nu numai pentru că PLC are o majoritate în Parlament, ci și pentru că ele s-ar bucura și de sprijinul NPD, partid ce a adus pe scena politică federală și în dezbatere națională multe dintre aceste propuneri.

LĂSAȚI UN MESAJ

Introduceti comentariul
Introdu numele

− one = four