De doi ani tot plănuiam o excursie în această ţară şi din diverse motive ajungeam s-o anulez în ultima clipă. Ploi torenţiale şi alunecări de teren care făceau drumurile impracticabile, ori perioadă de alegeri şi tensiuni politice, iar pe deasupra Capitala ţării declarată unul dintre cele mai periculoase oraşe din America Centrală… De ce neapărat Guatemala, atunci? Eram tot mai des întrebată. Sunt doar atâtea locuri în care poţi să călătoreşti. Unul dintre cele mai mari parcuri arheologice ale culturii Maya, răspundeam cu voce joasă fără mari argumente. M-ar fi trimis toţi în Mexic, plus că nici nu ştiam mare lucru până la urmă despre Guatemala. Nu mă informasem în detaliu, vorbeam la suprafaţă. Din instinct. Mă trezisem deodată cu revelaţia Guatemalei şi cu urgenţa de a călători acolo. Instinctele nu pot fi explicate. Iar experienţa arată că am făcut bine ori de câte ori le-am urmat.

Aşa că iată-mă în avion spre Guatemala City, oraşul unde mi s-a spus că e bine să nu rămâi nici o oră. Şi nici să ieşi pe stradă singur. O cunoştinţă îmi spusese că partenerul lui de afaceri american fusese de două ori răpit în plin centru şi în miezul zilei, alţii fuseseră jefuiţi de gangurile care patrulau oraşul şi despre care se spune că ar fi mână în mână cu poliţia. Cartelurile de droguri din Columbia şi Mexic îşi mutaseră şi ele teatrul de operaţiuni în Guatemala şi în urmă cu doar două săptămâni executaseră 27 de persoane. Cu o zi înainte de plecare, în New York Times apărea un amplu articol despre violenţele şi răfuielile traficanţilor pe teritoriul guatemalez. Amicii din New York se uitau la mine cruciş, ridicau din umeri şi îmi urau noroc.

Nu sunt o aventurieră şi nici curajoasă nu sunt. Pur si simplu simţeam că vreau să mă duc acolo şi că totul va fi bine. Am ajuns seara târziu, după mai puţin de trei ore de zbor din Miami, într-un hotel elegant, cum sunt peste tot în ţările sărace, pentru răsfăţul turiştilor. Localnicii nu prea intră în astfel de locuri în afara cazului în care asigură servicii. Dar şi aceia sunt bine selecţionaţi.

Pe şoseaua de la aeroport, nu mi-au scăpat privirilor militarii înarmaţi. Hotelul era şi el păzit de numeroşi ofiţeri cu fire în ureche, aparate de comunicaţii la şold şi probabil arme bine camuflate. Înăuntru, atmosferă altfel plăcută. Grădini interioare, piano-baruri, restaurante bune, piscina încălzită, aburi firavi ieşind din jacuzzi în aerul proaspăt de munte. Doar că turiştii nu păreau să se înghesuie.

În cele câteva zile cât am călătorit prin această ţară fascinantă am întâlnit puţine grupuri de străini în vacanţă. Majoritatea celor care se duc acum în Guatemala sunt fie oameni de afaceri, fie participanţi la diverse conferinţe internaţionale. In orice caz, te duci acolo numai dacă ai o treabă.

Aveam şi eu oarecum o treabă, o întâlnire cu intelectuali şi profesori de la Guatemala University cărora să le citesc poezii într-o librărie gen Barnes & Noble, dar care era mai mult un pretext, ivit în urma unei întâlniri întâmplătoare la o petrecere în New York cu psihologul Maria del Pilar, iubitoare de poezie şi arte. Îi mărturisisem că îmi doream de doi să ajung în ţara ei, iar ea a plusat şi s-a oferit să organizeze o seară literară pentru a mă convinge să-mi cumpăr biletul de avion cât mai curând.

De ce m-am dus în Guatemala, am aflat abia după ce m-am întors. Şi poate că încă vor mai fi revelaţii în timpul care va veni. Vorbind de timp, niciunde nu am trăit mai intens sentimentul straniu că nu timpul ne aparţine, ci noi aparţinem timpului. Aşa după cum în India am aflat că timpul nu există. Ori după un sejur la Paris am înţeles că e plăcut să adăugăm nu doar ani vieţii, ci şi viaţă anilor.

Maria del Pilar urma să vină să mă ia pentru a-mi face un tur al oraşului. Uitasem s-o întreb ce maşină are, dar aveam s-o aştept în faţa hotelului şi o voi recunoaşte imediat. De unde să ştiu că în Guatemala toate maşinile au geamurile fumurii?! Pentru a nu permite posibililor atacatori să vadă cine e la volan sau ce pasageri sunt înăuntru, mi-a explicat. E chiar atât de periculos? Am întrebat-o sperând într-o precauţie exagerată. Da. Copiii noştri au învăţat cum să se păzească, cum să supravieţuiască şi să aibă o tinereţe normală… Mai auzisem formulări asemănătoare şi de la prieteni din Israel. Ce să mai vorbim de ţări cu regimuri fundamentaliste… Există multe astfel de locuri extreme în lume unde se trăieşte zilnic cu sabia deasupra capului. Dar e viaţă peste tot, a mai adăugat Maria del Pilar, cu zâmbetul ei frumos ca numele pe care-l purta, ne înfrângem frica şi ne bucurăm de fiecare zi.

Aveam s-o întreb mai târziu de ce alesese să trăiască în Guatemala, soţul ei era american, iar ea se născuse în Honduras. Interesant că cei pe care aveam să-i întâlnesc la serata literară erau aproape toţi emigranţi, unii din Brazilia sau Columbia, alţii din Argentina sau Elveţia, păreau să facă parte din elită. I-am întrebat şi pe ei. „Climă bună, o ţară generoasă cu emigranţii, mai puţin cu proprii ei locuitori…” Erau însă cu toţii implicaţi în fundaţii şi asociaţii de binefacere, în educaţie şi sănătate, sincer afectaţi de soarta acelor oameni mici, muncitori, răbdători, speriaţi de supravieţuire şi de noaptea care încă le bântuia sufletele.

Şi deodată în acea librărie a intrat un cuplu care arăta total diferit de ceilalţi. Feţe măslinii, trăsături mayaşe. Femeia purta o cămaşă brodată, bărbatul zâmbea undeva între inteligenţă, generozitate şi ironie. Ţinea în mâini un ziar: Aici se ţine o seară de poezie? S-au întors cu toţii spre ei, luaţi prin surprindere. Aşa scrie în ziar…Şi din momentul acela s-a produs ceva magic. Era încă un semn că excursia mea în Guatemala avea un sens mai profund, că întâmplarea e doar o coincidenţă într-o ordine riguroasă care ne aliniază existenţa. Discuţia a virat brusc. Erau şi ei poeţi. Le-am citit poezii în engleză şi română, apoi i-am rugat şi pe ei să citească. El ne-a recitat haiku-uri, iar ea o poezie lungă, în dialectul quiche, unul din cele 23 de dialecte mayaşe care se vorbesc în Guatemala. Apoi a spus-o şi în spaniolă. O poezie dramatică, frumoasă, pe care a recitat-o ca o actriţă, despre noaptea sufletelor acelui pământ. Îi tremurau mâinile şi ochii umezi vedeau prin noi, dincolo de noi, înapoi în timp. O doamnă din audienţă s-a oferit să traducă. Nu era nevoie însă de nicio traducere. Am înţeles totul, mai bine zis am simţit totul.

În seara aceea am mai simţit şi că viaţa e prea scurtă pentru câte mi-ar fi plăcut sau aş fi vrut să fac. De exemplu să voluntariez poate un timp în Guatemala, în domeniul educaţiei, sau unde ar fi nevoie de mine, aşa cum mi-am dorit să voluntariez în Cambodgia, în Africa sau Burma… În altă viaţă, mi-ar spune Abi, un indian care mi-a vorbit în Varanasi nu despre speranţa unei vieţi viitoare, ci despre pedeapsa de a te reîncarna pentru a-ţi duce la bun sfârşit visele neîmplinite.

Mayaşii nu cred în reîncarnare, dar cred în lumea spiritelor. După moarte, sufletul se îmbarcă într-o călătorie periculoasă prin lumea subpământeană, reprezentată de jaguar, simbolul nopţii. Ei au dezvoltat cea mai sofisticată cultură în emisfera vestică până la venirea spaniolilor. Zeii lor sunt zeii naturii, cei mai importanţi fiind Soarele, Ploaia şi Porumbul, alături de zeii Creaţiei, Focului şi Pământului. Practic, la ei religia şi ştiinţa erau unul şi acelaşi lucru. Au practicat sacrificiile umane pentru a-şi îndupleca zeii, dar şi divinaţia, astrologia şi astronomia, folosind un sistem matematic complicat intim legat de ritualurile religioase.

Mayaşii erau obsedaţi de timp. Au reuşit să calculeze cu acurateţe un an solar, poziţia Lunii faţă de Venus şi să prezică eclipsele solare. Cineva deplângea faptul că în cultura lor nu a fost cunoscut roata… Poate că nu au vrut să o folosească „pământeşte”, odată ce Soarele era pentru ei roata de foc, zeul suprem la care se rugau şi pe care nu l-ar fi rostogolit nicicum pe pământ.

Guatemala City, ridicat pe vechea aşezare mayaşă Kaminaljuyu, este cel mai mare oraş din America Centrală, concentrând o treime din populaţia ţării, migrată aici masiv în căutare de lucru. Trecem prin zone dubioase şi decrepite, cu clădiri neterminate sau degradate, dar şi prin zone rezidenţiale elegante, cu magazine, galerii şi hoteluri scumpe, cu case mari înconjurate de garduri înalte şi sârmă ghimpată, cu paznici şi soldaţi înarmaţi. „O mână de bogaţi deţine totul. Restul se chinuiesc să supravieţuiască. Iar clasa mijlocie e subţire şi ştrangulată de taxe”, îmi spune prietena mea.

Guatemala City, vedere panoramică.

Ajungem în centrul istoric, asemănător multor oraşe din America Centrală şi de Sud, cu Piaţa Constituţiei flancată de clădiri impunătoare, Casa Prezidenţială, Catedrala Metropolitană, Palatul Culturii sau Biblioteca Naţională. Nu e multă lume pe străzi, nici în piaţa centrală. Când opreşte în intersecţii, Maria del Pilar blochează uşile şi ridică geamurile pentru mai multă siguranţă. Oraşul pare rece şi impersonal. Greu de imaginat că sub autostrăzi, cartiere de locuinţe sau mall-uri, zac îngropate ruinele unei aşezări mayaşe notabile cu sute de temple vechi de 3000 de ani care nu au apucat să fie protejate. Doar centrul de ceremonii mayaş este prezervat într-un parc administrat de guvern. Dacă te încumeţi să colinzi oraşul, mai poţi vedea ziduri vechi şi apeducte, lăsate în voia timpului.

Palatul Național al Culturii (Palacio Nacional de la Cultura), Guatemala City.

În timpul ocupaţiei spaniole, în 1775, prin ordinul regelui Carol III, vechea capitală a Guatemalei, Antigua, distrusă de cutremure repetate, a fost mutată în acest oraş, declanşându-i expansiunea, şi care odată cu Declaraţia de Independenţă faţă de Spania, în 1821, devine Capitala Provinciilor Unite ale Americii Centrale. Din 1821, timp de douăzeci de ani, Republica Federală a Americii Centrale a fost un stat suveran cuprinzând teritorii ca Guatemala, El Salvador, Honduras, Nicaragua şi Costa Rica, la care în 1830 au mai fost adăugate alte şase state.

Istoria Guatemalei este plină de suferinţă, dictaturi militare, lupte de guerilă, războaie civile, ultimul în a doua jumătate a secolului 20, care a decimat sute de mii de vieţi. Aproape fiecare familie a fost afectată, a pierdut un soţ, un copil, un nepot… Şi azi se mai descoperă gropi comune şi atrocităţi comise în timpul nopţii sângeroase care a durat 36 de ani, mutilând suflete prinse la mijloc de jocul marilor puteri ori de ambiţiile conducătorilor locali.

Acest articol a apărut și în revista online Acum.tv și a fost preluat cu permisiunea redactorului-șef.

Citiți și: Ziua morților și noaptea sufletelor în Guatemala II

LĂSAȚI UN MESAJ

Introduceti comentariul
Introdu numele

sixty four + = 71