În vreme ce microbuzul ne zdruncină pe drumul înspre Saigon iar veteranul de război care ne servește drept ghid, așezat pe locul din dreapta mea, își taie unghiile cu grație, am timp să îmi notez câteva impresii din experiența prin care tocmai trecusem.

Vizitasem complexul Cu Chi, acea rețea extinsă de tuneluri subterane construite în perioada războiului din Vietnam. Măsurând 121 de kilometri, săpate pe trei nivele, ele adăposteau localnicii generic numiți „Viet Cong” ce luptau alături de comuniștii nord-vietnamezi împotriva sud vietnamezilor și a aliaților lor, americanii. Ghidul nostru este un fost combatant. A servit ca translator yankeilor, lucru care l-a aruncat direct într-un lagăr de reeducare după ce americanii au părăsit Vietnamul iar aliații lor vietnamezi au aruncat prosopul. E evident că reeducarea nu a fost eficientă în cazul lui, căci îi ironiza pe comuniști și-l întrerupea uneori cu remarci sarcastice pe ghidul oficial al complexului, un veteran Viet Cong, în timp ce acesta ne servea bombastice fraze propagandistice în acea limbă de lemn atât de familiară nouă românilor crescuți în epoca de aur și de care n-aș putea spune că mi-a fost dor.

Ca să înțelegeți mai bine miracolul rezistenței vietnamezilor, trebuie să știți că majoritatea trupelor care populau tunelele erau formate din țărani analfabeți. O mare parte dintre ei erau voluntari, căci spre deosebire de comunismul pe care l-am cunoscut noi, cei din Europa de Est, care nu ar fi putut fi instaurat fără o șenilă de ajutor de la frații noștri de la răsărit, comunismul vietnamez, dat fiind particularitățile istorice, a fost o mișcare destul de amplă.

Erau complet lipsiți de resurse dar au dat dovadă de o ingeniozitate ieșită din comun. Capcanele cu care au împânzit zona tunelelor erau confecționate din rămășițele bombelor americane, iar încălțările din anvelopele camioanelor abandonate de inamici. Gloanțele și le fabricau singuri, iar pentru construcția tunelurilor n-au avut parte de niciun fel de ajutor calificat, au gândit și executat totul singuri – gurile de aerisire, căile de evacuarea a fumului, ramele și capacele de lemn ale intrărilor, erau construite în așa fel încât atunci când ploua (fiind vorba de o țară tropicală, sezonul ploios ține câte șase luni), capacele să se umfle și să sigileze complet intrările, împiedicând apa să inunde galeriile. Și multe altele. Mă întreb unde ar fi fost vietnamezii acum dacă nu ar fi trecut prin cei câțiva zeci de ani de război, dacă și-ar fi folosit ingeniozitatea în scopuri mai nobile.

Complexul e impresionant, iar la această senzație contribuie și răpăitul continu al armelor, care se aude din ce în ce mai tare pe măsură ce te apropii de zona poligonului în care turiștii se joacă de-a războiul.

Intrările și tunelurile au fost astfel concepute încât soldații americani să nu încapă în ele – bine gândit, că din câte am putut constata, ai mai multe șanse să vezi un unicorn șezând picior peste picior la bar, sorbindu-și cafeaua, decât un vietnamez gras. Am testat pe propria-mi piele: am încăput prin trapă – nu fără câteva zgârieturi – dar n-am reușit să mă îndes în tunel, căci deși constituția mea e mai aproape de cea a unui Viet Cong decât a unui american, sunt totuși prea înalt ca să mă pot strecura prin gaura aceea de șoarece. Nici nu țineam foarte mult să intru în văgăunile originale ce e drept, mi s-a spus că nu-s curățate și poți da nas în nas cu ceva insecte veninoase care s-ar putea să nu fie bucuroase de vizită.

Am străbătut, în schimb, cei aproximativ 100 de metri de tunel curățat și mărit, aranjat special pentru turiști. E cu aproximativ 50% mai larg, dar tot ești nevoit să te târâi pe coate și pe genunchi înspre sfârșit, începând de la al treilea nivel sub pământ. E o experiență destul de angoasantă, căci nu poți să nu te întrebi ce te faci în cazul în care turistul lejer corpolent care a intrat înaintea ta rămâne înțepenit, știind că în anumite locuri trecerea e atât de îngustă încât nu te poți întoarce.

În toiul războiului, ca să combată tactică de gherilă a Viet Cong-ului, americanii au antrenat câteva echipe speciale formate din soldați slabi și mici de statură și i-au trimis să curețe tunelurile. Operațiunea a dat greș, iar o parte dintre acei soldați, numiți „tunnel rats”, au rămas pentru totdeauna sub pământ, așa că tot ce le-a mai rămas de făcut americanilor a fost să bombardeze intens zona. Bombardamentele au fost un relativ succes, dar le-au furnizat vietnamezilor materiale pentru arme și materie primă pentru capcane, iar găurile obuzelor au fost folosite ca să ascundă pământul scos din alte tunele în curs de construire.

După ce am terminat cu târâtul prin tunel, mi s-a făcut chef să trag cu o armă-două, așa că m-am prezentat la poligon, am decontat câteva sute de mii de dongi vietnamezi și mi s-a pus în brațe o pungă de gloanțe. Am ales să trag cu un AK47 și cu un M60. Dacă aveți un vecin deasupra care umblă cu saboți de lemn pe parchet, ca-n cazul meu, vă recomand să-l mustrați mai degrabă cu un M60. Pare o imitație de pușcă, nici n-o simți, e ca armele alea de jucărie care trag cu ventuze, dar pare al naibii de eficientă, pe când AK-ul e greu, incomod și-ți învinețește tatuajul de pe umăr dacă tragi suficient de mult.

Complexul Cu Chi a rămas în urmă, ecourile focurilor de armă s-au stins, sunt din nou în Saigon și-mi sorb ceaiul cu gheață pe o terasă din centru, în căldura înăbușitoare, în timp ce scuterele fac slalom printre mese ca să evite ambuteiajul. Mă uit în jur: vizavi e un Starbucks, câțiva zeci de metri mai încolo un McDonalds. Privesc la toate aceste francize occidentale, la tinerii îmbrăcați și tunși după modelul american și găsesc că istoria nu-i lipsită de ironie. După ce milioane de oameni au murit în numele unei ideologii, în numele independenței, după ce i-au urât pe yankei mai mult decât orice pe lume, generațiile următoare își doresc cu disperare să trăiască the american way. A folosit la ceva tot masacrul acela? Unora le-a folosit, cu siguranța. Celor setoși de putere, celor care îşi ascund lăcomia în spatele unor ideologii. Dar asta-i una dintre cele mai vechi povești din lume, nu-i așa?

Voiaj în Delta Mekong-ului. Piețele plutitoare ale Vietnamului

LĂSAȚI UN MESAJ

Introduceti comentariul
Introdu numele

twenty four − twenty three =